Curentul ţărănist de gândire economică   Leave a comment

I. ÎNCEPUTURI 

1. Primul țărănist român: Ion Ionescu de la Brad

Ion_Ionescu_de_la_Brad-enciclopediaromaniei.ro

Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) (enciclopediaromaniei.ro)

   Țărănismul debutează în România cu activitatea lui Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) – pe numele său adevărat Ion Isăcescu ‒ agronom, economist, om politic, participant la Revoluţia de la 1848. A promovat agricultura bazată pe metodele tehnice moderne şi pe principii economice de organizare. A contribuit la dezvoltarea ştiinţelor agronomice în România şi este precursor al silviculturii româneşti. A susţinut neîncetat dreptul ţăranilor la împroprietărire.

S-a născut la 24 iunie 1818 la Roman într-o veche familie românească. A studiat în țară la Academia Mihăileană din Iași, apoi a urmat în Franța agronomia, științele naturii și științele economice.
În timpul Revoluției de la 1848, el a fost însărcinat în Comisia delegaţilor boieri şi ţărani să se ocupe cu problema împroprietăririi ţăranilor. În cadrul Comisiei a propus ca ţăranii să fie eliberaţi de boieri şi împroprietăriţi cu pământ, pe care tot ei să-l răscumpere. Pentru această atitudine şi-a atras ura boierilor, iar când turcii au ocupat Bucureştii, Ion Ionescu a fost prins şi trimis în exil la Constantinopol.

În 1857 se reîntoarce în ţară, la Iaşi. Înfiinţează „Jurnalul de agricultură”, apoi „Foaia de agricultură practică” şi mai târziu „Gazeta satelor”. În 1858 publică studiul „Coloniile agricole din sudul Basarabiei”, efectuat în urma unei perioade de documentare la faţa locului.
În iulie 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a numit director al statisticii din Moldova. Tot acum ocupă postul de profesor de contabilitate, economie politică şi financiară, care durează doar câteva zile, pentru că la deschiderea cursului a făcut afirmaţii care au stârnit nemulţumirea conducerii şi i-au cauzat destituirea.

După Unirea Principatelor s-a mutat la Bucureşti şi a înfiinţat publicaţia săptămânală „Ţăranul Român”, în care militează pentru drepturile ţăranilor clăcaşi şi susţine înfăptuirea reformei agrare. Reacţia nu întârzie să apară. Boierii se constituie împotriva lui şi-l dau în judecată cu acuzaţia că făcea agitaţie pentru că scria în presă despre emanciparea ţăranilor. A fost condamnat la trei luni de închisoare la mănăstirea Neamţului.
În anul 1862 merge la Expoziţia Universală de la Londra, unde caută să se intereseze despre ultimele noutăţi în materie de tehnică agricolă. La întoarcere a înfiinţat o agenţie pentru procurarea şi desfacerea de maşini agricole.

Pentru că era unul dintre cei mai cunoscuţi susţinători ai chestiunii ţărăneşti, Cuza l-a chemat la el în 1864 pentru a-i cere părerea cu privire la reforma agrară pe care o avea în vedere. După adoptarea legii rurale în toamna aceluiaşi ani , a fost numit inspector general al agriculturii pe ţară, având ca principală sarcină supravegherea înfăptuirii reformei. Timp de cinci ani cât a fost inspector general al agriculturii, a organizat expoziţii şi concursuri agricole, a înfiinţat mai multe pepiniere, a condus o perioadă Institutul de agricultură de la Pantelimon, a fost profesor de agricultură la Şcoala Normală din Bucureşti etc. În această perioadă şi-a desăvârşit cunoaşterea realităţilor social-economice de pe teren, care s-a concretizat în lucrări importante publicate pe cheltuiala guvernului.
În ciuda activităţii extrem de bogate desfăşurate, în 1869 postul de inspector ocupat de Ion Ionescu este desfiinţat din cauza aceloraşi critici necontenite la adresa nedreptăţilor la care continuau să fie supuşi ţăranii.

După încheierea bruscă a activităţii de inspector, împreună cu fratele său, istoricul şi omul politic Nicolae Ionescu, cumpără de la stat moşia de la Brad (un sat modest în apropiere de Roman) şi se instalează definitiv acolo ca întreprinzător particular. De acum încolo numele lui se va lega de această moşie. Aici a avut la dispoziţie toată priceperea lui pentru a înfiinţa o fermă model.
Pe moşia de la Brad a înfiinţat o fermă model mică, pentru ţăranii mai puţin înstăriţi, o fermă model mare pentru marile exploatări agricole şi o şcoală de agricultură. În baza rezultatelor practice a publicat lucrarea „Agricultura română la Brad” (1886).

La 7 septembrie 1871 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1876 a fost ales deputat în colegiul 4 Roman. Ca deputat a reuşit să treacă legea pentru împroprietărirea tinerilor căsătoriţi şi legea prin care se vindeau ţăranilor moşiile statului împărţite în loturi. Era deosebit de atent faţă de mandatul pe care îl primise şi ţinea dări de seamă detaliate pentru alegători.

Academicianul Amilcar Vasiliu, cel care a cercetat viaţa şi opera lui Ion Ionescu de la Brad şi a publicat Operele acestuia, apreciază că opera sa cuprinde 42 de cărţi şi broşuri, pentru un total de 5.500 de pagini tipărite doar în cursul vieţii sale. A scris aproape 400 de articole conţinând circa 2.000 de pagini, publicate în gazete din ţară şi străinătate. Alte scrieri şi manuscrise rămase însumează alte circa 6.000 de pagini. Traducerile se ridică la circa 500 de pagini. Aşadar totalul scrierilor lui Ion Ionescu de la Brad se estimează la circa 14.000 de pagini.

2. Dezvoltarea curentului țărănist de gândire economică

Curentul ţărănist de gândire economică s-a dezvoltat între deceniile trei-cinci ale secolului al XX-lea.
Preocupările privind problematica social-economică a ţărănimii, manifestate în gândirea economică românească încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, s-au amplificat în primele două decenii ale secolului al XX-lea.
Apariţia efectivă a curentului economic ţărănist la începutul deceniului al treilea a fost impulsionată atât de înfăptuirea reformelor economice şi social-politice de după primul război mondial, cât şi de constituirea şi activitatea Partidului Ţărănesc şi, după fuziunea acestuia cu Partidul Naţional Român, a Partidului Naţional Ţărănesc.

II. CONCEPTE

Sub aspect conceptual, metodologic şi al recomandărilor de politică economică, curentul economic ţărănist îmbina reflecţii de factură liberală neoclasică, poporanistă, cooperatistă şi în mai mică măsură, de alte orientări.
Printre reflecţiile de factură liberală neoclasică se numărau:
• aprecierea proprietăţii private şi a iniţiativei economice individuale ca baze ale funcţionării oricărei economii de piaţă moderne;
• adoptarea unei atitudini nediscriminatorii faţă de toate categoriile de investitori, indiferent dacă erau indigeni sau străini;
• susţinerea participării largi la fluxurile economice internaţionale (sintetizată în deviza „porţilor deschise” pentru investiţiile şi mărfurile străine).

Din doctrina poporanistă (însuşită prin intermediul operei lui C.Stere, fondatorul acestui curent) au fost preluate două reflecţii definitorii pentru orientarea curentului economic ţărănist:

a) economia românească, ca şi a altor state agricole, prezenta trăsături specifice, care îi imprimau uncaracter necapitalist şi, prin aceasta, diferit de cel al economiei ţărilor din Europa apuseană;
b) ţărănimea, considerată ca o clasă socială omogenă ce cuprindea marea majoritate a populaţiei, prezenta interese economice şi social-politice specifice, diferite de interesele grupurilor sociale minore, aşa cum erau calificate atât burghezia, cât şi proletariatul.

Din gândirea cooperatistă a fost reţinută, în primul rând, ideea asigurării unui echilibru social-economic între interesele producătorilor şi cele ale consumatorilor. Cooperaţia agricolă era în măsură, în opinia adepţilor ei, să elimine păturile intermediare şi parazitare din viaţa economică a satelor şi să asigure 
prosperitatea materială a ţărănimii.

III. PRIORITĂȚI

Pornind de la aceste considerente, exponenţii curentului economic ţărănist apreciau că agricultura trebuia să fie ramura economică prioritară, iar ţărănimea – clasa socială fundamentală pentru o îndelungată perioadă istorică. Pentru înfăptuirea acestor deziderate, se preconiza constituirea unuistat ţărănesc, în care
guvernarea ţării urma să revină apărătorilor intereselor agriculturii şi ţărănimii.
În privinţa dezvoltării industriale a ţării, ei îşi manifestau scepticismul privind şansele reale de reuşită ale proiectelor de industrializare elaborate de economiştii de alte orientări. În opinia lor, era recomandabilă dezvoltarea ramurilor industriale legate de valorificarea produselor agricole, pentru care exista o piaţă de desfacere sigură. 
           Politica economică în guvernarea PNŢ

Politica economică recomandată şi aplicată de exponenţii curentului economic ţărănist în perioada guvernării PNŢ de la sfârşitul deceniului al treilea şi începutul deceniului al patrulea ale secolului al XX-lea viza, între altele:
• dezvoltarea relaţiilor de piaţă în agricultură, având ca efect consolidarea economică a ţărănimii înstărite;
• dezvoltarea cooperaţiei agricole, privită ca asociere liber consimţită a proprietarilor agricoli mici şi mijlocii;
• limitarea, pe cât posibil, a intervenţiei statului în viaţa economică;
• stimularea pătrunderii capitalului străin în economia românească.

            Curentul economic ţărănist în contextul crizei economice mondiale


Aplicate în condiţiile crizei economice mondiale din 1929-1933, măsurile menţionate au contribuit la agravarea consecinţelor negative ale acesteia.
Către sfârşitul deceniului al patrulea, pe fondul ascensiunii curentelor dirijste, unii exponenţi ai gândirii economice ţărăniste s-au pronunţat pentru creşterea rolului statului în viaţa economică şi în speţă, pentru reglementarea activităţii sectorului privat bancar şi comercial.

IV. REPREZENTANȚI
Curentul economic ţărănist a avut numeroşi reprezentanţi de seamă, dintre care se disting Virgil N.Madgearu, Ion Răducanu, Ernest Ene, Gromoslav Mladenatz, Victor Jinga, Gheorghe Zane; pe poziţii apropiate acestui curent s-a situat Gheorghe Taşcă. 

Virgil Madgearu (1887-1940) (foto: wikipedia)

Virgil Madgearu (1887-1940) (wikipedia)

   1. Virgil N.Madgearu (1887-1940) a fost cel mai însemnat exponent al curentului economic ţărănist şi în general, unul dintre cei mai reprezentativi gânditori economici români interbelici.

După absolvirea studiilor medii şi superioare în ţară, şi-a continuat pregătirea în Germania, unde şi-a susţinut
doctoratul în economie. A desfăşurat o bogată activitate didactică, ştiinţifică şi publicistică. A fostprofesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industrialeîntemeietorul şi directorul Institutului Român pentru Studierea Conjuncturii Economiceeditorul unor publicaţii economice.

Participant de tânăr la viaţa politică, a devenit principalul ideolog al Partidului Ţărănesc şi apoi, al Partidului Naţional-Ţărănescparlamentar şi ministru.
Adversar redutabil al forţelor politice fasciste, a fost asasinat în anul 1940.

Principalele sale lucrări sunt: Doctrina ţărănistă (1923), Agrarianism, capitalism, imperialism (1936) şiEvoluţia 
economiei româneşti româneşti după războiul mondial (1940).

Sub aspect conceptual şi metodologic, V.N.Madgearu s-a format sub influenţa atât a şcolii istorice germane, cât şi a liberalismului neoclasic.
El admitea existenţa unor legităţi în viaţa economică, a căror studiere presupunea cercetarea 
sub aspect economic, social şi practic a unui material faptic bogat.

Apariţia şi dezvoltarea economiei de piaţă în România, aprecia V.N.Madgearu, a cunoscut trăsături diferite în raport cu cele din ţările Europei apusene. Pe de o parte, dezvoltarea capitalismului în ţara noastră a fost accelerată de pătrunderea capitalurilor şi a mărfurilor străine. Pe de altă parte, acest proces a fost frânat sau după caz, distorsionat de factori cum erau:

• slăbiciunea burgheziei comerciale indigene, care se comporta, potrivit
formulării lui V.N.Madgearu, ca o anexă a capitalismului extern;
• insuficienta dezvoltare a pieţei interne, datorată structurilor economice 
înapoiate, cu precădere din agricultură, şi dependenţei acesteia de fluctuaţiile cererii de produse industriale din partea ţărănimii;
• fragilitatea industriei naţionale (definită din sintagma „industrie de seră”), decurgând dindependenţa întreprinderilor industriale de facilităţile acordate de către stat;
• existenţa unei rupturi între preţurile produselor industriale, stabilite la un nivel artificial ridicat ca rezultat al unor înţelegeri de tip monopolist, şi preţurile produselor agricole, stabilite la niveluri modice prin mecanismele concurenţialeDecalajul dintre cele două categorii de preţuri tindea să se adâncească în situaţii de criză economică, de felul celei din 1929-1933.

Analizând structura economiei româneşti interbelice, V.N.Madgearu constata prezenţa unui puternic sector economic necapitalist, compus, în principal, din sectorul de stat şi din micii producători agricoli. Alături de acesta exista un sector economic capitalist, format din întreprinderi private industriale, bancare,
comerciale etc.
Comparând principalii indicatori ai dezvoltării celor două sectoare şi în special, volumul forţei de muncă, economistul român concluziona că sectorul necapitalist dispunea de o extensiune considerabil mai mare decât sectorul capitalist. În esenţă, arăta el, economia românească avea un caracter semicapitalist
(sau predominant necapitalist), motiv pentru care ea nu putea fi încadrată în sistemul economic capitalist.

Referindu-se la dezvoltarea agriculturii româneşti, V.N.Madgearu considera că aceasta urma să capete un caracter intensiv, ca rezultat al presiunii demografice care genera o suprapopulaţie agricolă. În opinia lui, proprietatea ţărănească mică şi mijlocie, bazată pe munca agricultorului şi a familiei sale(şi numită, de aceea, proprietate de muncă) reprezenta o formă de organizare socialeconomică necapitalistă şi necolectivistă, chemată să armonizeze interesele producătorilor agricoli individuali, atât între ei, cât şi în raporturile cu celelalte categorii socio-profesionale.

De pe poziţiile curentului economic ţărănist, V.N.Madgearu a respins ideea înlăturării subdezvoltării economice prin industrializare. În opinia sa, asigurarea independenţei economice ca rezultat al procesului de industrializare era iluzorie, iar subordonarea politicii economice intereselor acestuia ducea inevitabil atât la declinul agriculturii, cât şi la deteriorarea situaţiei economice, în general.Aveau, în schimb, perspective de dezvoltare ramurile industriale care valorificau produse agricole, în măsura în care dispuneau de cerere pe piaţa internă şi pentru export.

În privinţa rolului statului în economie şi a tipului de relaţii economice externe, poziţia sa a cunoscutmodificări notabile.
Astfel, până la începutul anilor 1930, V.N.Madgearu a criticat intervenţia statului în viaţa economică, în general, şi în sfera comerţului exterior, în particular. El se pronunţa pentru o largă cooperare internaţională, bazată pe liberul schimb şi pe complementaritate economică.
Acţionând în acest spirit, a contribuit la intensificarea relaţiilor economice dintre 
România şi unele ţări din Europa centrală.
Pe baza învăţămintelor desprinse din criza economică din 1929-1933 şi din evoluţiile economice ulterioare, V.N.Madgearu şi-a revizuit unele puncte de vedere. În ultimele sale lucrări, el considerabenefică întărirea funcţiei de control a statului asupra sectorului economic privat, în special în domeniul financiar-bancar şi al marii industriiRelaţiile comerciale bazate pe complementaritatea economică, aprecia economistul român referindu-se la acţiunile de subordonare economică a ţării noastre desfăşurate de Germania nazistă la sfârşitul anilor 1930,presupuneau egalitatea în drepturi a ţărilor partenere. Totodată, el reproşa comerţului exterior românesc caracterul individualist şi anarhic, recomandând disciplinarea acestuia prin intervenţia statului.

2. Ion Răducanu (1884-1964), după absolvirea studiilor medii în ţară şi a Şcolii Comerciale din Graz (Austria), şi-a continuat pregătirea în Germania. El a obţinut licenţa şi doctoratul în ştiinţe economice la Universitatea din Berlin, sub îndrumarea ştiinţifică a reputaţiilor economişti A.Wagner, G.Schmoller, M.Sering
şi alţii. A desfăşurat activitate didactică la Universitatea din Bucureşti, Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (al cărei rector a fost între 1931-1940) şi la Şcoala Centrală de Cooperaţie.
Membru marcant al PNŢ, a fost parlamentar şi ministru.

Trunchiul de bază al ştiinţei economice, aprecia I.Răducanu, era format din patru disciplineeconomia socială teoretică, economia socială aplicativă, istoria economică şi istoria gândirii economice. Aceasta din urmă cuprindea două subdiscipline distincteistoria teoriei economice (ca disciplină de însoţire a  economiei sociale teoretice) şi istoria doctrinelor economice (ca disciplină de însoţire a economiei sociale aplicative).

I.Răducanu este autorul unor contribuţii valoroase privind viaţa şi activitatea unor personalităţi ale gândirii economice universale şi româneşti, cum erau A.Smith, S.deSismondi, K.Marx, G.Schmoller, I.Ionescu de la Brad, D.Pop Marţian şi P.S.Aurelinan.

Studierea problematicii cooperaţiei deţine un loc central în opera sa.
I.Răducanu se familiarizase încă din tinereţe cu teoria şi practica cooperatistă din 
România, Germania şi alte ţări. Cooperaţia era, în viziunea sa, forma optimă de organizare, comercializare şi finanţare a producţiei agricole şi singura în măsură să asigure bunăstarea materială a ţărănimii. Exprimând această idee într-o formulare plastică, economistul român arăta cămama cooperaţiei era nevoia economică, iar tatăl ei era firea pricepută a ţăranului.

Mişcarea cooperatistă dădea expresie solidarismului liber consimţit al micilor producători, prin care se asigura echilibrul social-economic. El critica practica din unele ţări, inclusiv din România, privind caracterul obligatoriu al asocierii cooperatiste.
I.Răducanu era conştient de limitele materiale şi financiare ale sistemului cooperatist. Pentru întărirea forţei cooperativelor, el preconiza fuzionarea şi federalizarea acestora, precum şi respectarea autonomiei lor în raporturile cu statul.
Cooperaţia era, în viziunea lui I.Răducanu, ca de altfel, şi a altor reprezentanţi ai curentului economic ţărănist, un pilon al statului ţărănesc. Formula economică ţărănistă, afirma el, se confunda cu cea cooperatistă.

Gheorghe Tașcă (1875-1951)

Gheorghe Tașcă (1875-1951) (wikipedia)

  3. Gheorghe Taşcă (1875-1951), principalul exponent al gândirii economice liberale neoclasice din ţara noastră în primele decenii ale secolului al XX-lea, s-a situat pe poziţii apropiate de curentul economic ţărănist. Beneficiind de o pregătire de specialitate deosebită (licenţiat în drept la Bucureşti şi doctor în drept şi în 
ştiinţe economice la Paris), el a desfăşurat o îndelungată activitate didactică, ştiinţifică şi publicistică. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (al cărei rector a fost în anii 1929-1930) şi preşedinte al Asociaţiei Economiştilor din România.

Este autorul unor manuale studenţeşti de largă circulaţie în epocă, între care Curs de economie 
politică (publicat în mai multe ediţii în perioada 1923-1945), precum şi al lucrărilor Problemele economice şi financiare (1927), Politica socială a României (1940) şi altele.
G.Taşcă aprecia, sub influenţa lui L.Walras, că noţiunile de economie politică şi, respectiv, de ştiinţă economică sunt echivalente. Obiectul de studiu al acestora îl formau:
ştiinţa economică pură (sau economia socială) care reprezenta un sistem
de reflecţii economice general valabile;
ştiinţa economică aplicată (sau politica economică), care indica regulile de aplicare ale ştiinţei economice. Acestea trebuiau să ţină seama atât de cadrul general, cât şi de particularităţile fiecărui tip economic şi ale
fiecărui moment istoric;
politica socială, care se ocupa de problematica distribuirii şi
redistribuirii produsului social.

Referindu-se la metoda de cercetare a ştiinţei economice, G.Taşcă se pronunţa pentru îmbinarea metodei deductive ( a cărei importanţă fusese exagerată, în opinia sa, de economiştii liberali clasici şi neoclasici) cu cea istorică, precum şi pentru utilizarea cu discernământ a metodelor psihologică şi matematică.
Doctrinele economice moderne şi contemporane, aprecia el, pot fi clasificate, în esenţă, în două mari categorii:
• doctrine de orientare liberală sau individualistă;
• doctrine de orientare socialistă sau colectivistă.
Pilonii liberalismului economic sunt economia modernă de piaţă, care asigură armonizarea intereselor materiale personale cu cele colective şi statul de drept, bazat pe egalitatea în drepturi şi îndatoriri dintre indivizi.
G.Taşcă s-a referit pe larg la rolul proprietăţii private şi al iniţiativei economice individuale în funcţionarea mecanismelor concurenţiale ale economiei de piaţă. El definea proprietatea privată drept o categorie economică indispensabilă, o necesitate economică şi un fapt istoric. De pe aceste poziţii, el cerea extinderea şi difuziunea (sau, după expresia sa, democratizarea) proprietăţii, cât şi – în spiritul solidarismului social – consolidarea funcţiei sociale a acesteia.
În dezbaterile privind proprietatea şi eficienţa economică în agricultură, G.Taşcă a susţinut oportunitatea reformei agrare de după primul război mondial şi în acelaşi timp, a evidenţiat obligaţia proprietarilor vechi şi noi de a folosi eficient pământul primit sau rămas.

Procesul de consolidare a exploataţiilor agricole mici şi mijlocii era, în opinia sa, îndreptăţit din punct de vedere social, dar el determina o scădere a eficienţei economice, fapt atestat de statisticile timpului. Pentru
remedierea acestei situaţii, G.Taşcă propunea constituirea şi în perspectivă, generalizarea exploataţiilor agricole mari, cu caracter intensiv, care dispuneau de avantaje privind costurile de producţie, organizarea muncii, resursele financiare şi altele.

În viziunea sa, exploataţia agricolă mare, organizată sub forma unei cooperative agricole, urma să păstreze caracterul privat al proprietăţii asupra terenurilor şi a inventarului agricol. El a respins categoric posibilitatea – evocată de alţi teoreticieni ai cooperaţiei, cum era V.Jinga – de transformare treptată, în 
interiorul cooperativelor agricole, a proprietăţii private în proprietate colectivă.

G.Taşcă a adoptat o poziţie de neîncredere şi după caz, de respingere faţă de proiectele ce preconizau forme alternative de organizare economică. În acest sens, el a combătut teoria social-economică corporatistă elaborată de M.Manoilescu. Eventuala aplicare a recomandărilor acestuia, susţinea G.Taşcă, ar duce la crearea unei structuri artificiale a economiei naţionale, la dependenţa întreprinderilor industriale de subvenţiile bugetare şi la dezorganizarea relaţiilor comerciale internaţionale datorită taxelor vamale insurmontabile. Industrializarea forţată ar avea consecinţe contrarii celor preconizate de M.Manoilescu, adâncind
disproporţiile din schimburile dintre industrie şi agricultură în interiorul ţării şi 
deteriorând poziţia României în economia mondială.

Gheorghe Zane (1897-1978) (Foto:wikipedia)

Gheorghe Zane (1897-1978) (wikipedia)

  4. Gheorghe Zane (1897-1978), originar din Galaţi, a urmat studii juridice la Universitatea din Iaşi, întrerupte de participarea la primul război mondial ca voluntar în armata română. A obţinut licenţa în ştiinţe juridice la Iaşi în 1920 şi doctoratul în ştiinţe economice cu teza Metode şi sisteme contemporane în
teoria valorii la Bucureşti în 1923. Zane a urmat o carieră didactică universitară mai întâi la Iaşi (conferenţiar 1924-1929, profesor 1929-1944), apoi la Bucureşti (profesor 1945-1948 la Catedra de economie politică şi raţionalizare de la Şcoala Politehnică, ca succesor al lui M. Manoilescu).
Militant al P.N.Ţ. încă din tinereţe, Zane era apropiat de fruntaşii ţărănişti I. Mihalache şi V. Madgearu şi a devenit unul dintre doctrinarii economici ai acestui partid după dispariţia lui V. Madgearu şi retragerea altor fruntaşi din generaţiile mai vârstnice. În cazul formării unui guvern naţional-ţărănist în urma
alegerilor parlamentare din 1946, lui Zane urma să i se încredinţeze funcţia de ministru al economiei. Aflat în detenţie între 1948-1955, iar ulterior acceptând concesii ştiinţifice şi politice, Zane a lucrat ca cercetător economic la Bucureşti. A fost ales membru corespondent (din 1965) şi titular (din 1974) al Academiei R.S.R.
Principalele sale scrieri din perioada interbelică sunt:  Economia de schimb în Principatele Române,
Bucureşti, 1930; Legislaţia fiscală română şi comparată, Iaşi, 1937; Elemente pentru studiul economiei politice, Iaşi, 1938. Ulterior, a mai publicat: Industria din România în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, Bucureşti, 1970; Nicolae Bălcescu. Omul şi opera, Bucureşti, 1975;

Preocupările sale ştiinţifice s-au îndreptat în trei direcţiigândirea economică şi socială universală, istoria economică românească şi finanţele publice.
Economia era, în opinia sa influenţată de şcoala istorică germană, produsul activităţilor economice ale unui popor, într-o epocă şi pe un teritoriu determinat. Studiul ei se putea face pe două căi: dinamică – cunoaşterea formelor de organizare economică privite în succesiunea lor, şi statică – cunoaşterea activităţii economice la un moment dat.

Dintre modelele de periodizare a dezvoltării economice a popoarelor, Zane adoptă
pe cel elaborat de economistul german K. Bücher, cuprinzând trei trepte succesive: economia casnică (în antichitate), economia orăşenească (în Evul Mediu) şi economia naţională (în epoca
modernă).

Zane şi-a construit propria viziune social-economică, aflată la intersecţia dintre marxism şi gândirea economică ţărănistă, prin filtrul căreia a receptat idei ale narodnicismului rus, şcolii istorice germane, solidarismului francez şi ale altor curente.

Economia ţărănească se baza pe folosirea forţei de muncă, a pământului şi a uneltelor proprii, în vederea satisfacerii nevoilor imediate prin autoconsum şi a restului nevoilor prin schimb.
Statul ţărănesc, susţinea Zane, era forma de organizare politică a unei naţiuni compuse în majoritate din ţărani. Economia naţională a unui stat ţărănesc întrunea, inevitabil, trăsături de dezvoltare autarhică, izolată de circuitul economic mondial. Această concluzie era, cel puţin în parte, în disonanţă cu deviza naţional-ţărănistă privind porţile deschise pentru capitalurile şi mărfurile străine.
În sfera finanţelor publice, Zane a examinat legislaţia în materie din anii 1920 şi începutul anilor 1930, făcând aprecieri pozitive asupra reglementărilor lui N. Titulescu (1921) şi V. Brătianu (1923). Din comentariile sale, rezultă că era adeptul impunerii globale şi personale a veniturilor, împletită cu impunerea diferenţiată, în cote progresive, a veniturilor elementare. De pe aceste poziţii susţinea principiul discriminării în impunerea veniturilor, în funcţie de provenienţa acestora, veniturile din muncă urmând a se bucura de un tratament fiscal
mai favorabil. El respingea reglementările fiscale introduse de V. Slăvescu în 1934, prin care se desfiinţa impozitul global şi se introducea, ca impozit complementar, o supracotă. Obiecţiile sale vizau, în esenţă, impunerea avantajoasă a unor venituri ridicate provenind din mai multe surse şi, în general, reducerea sarcinii fiscale a celor cu venituri mari, fapt care diminua veniturile bugetului de stat.
Ca istoric al economiei româneşti, Zane a formulat unele constatări şi concluzii interesante. Astfel, el considera că
dominaţia otomană asupra ţărilor române a avut, în afara consecinţelor negative cunoscute, o consecinţă pozitivă privind monetizarea timpurie a relaţiilor de schimb. Trecerea la economia capitalistă, susţinea Zane pe baza materialului documentar, era condiţionată de existenţa atât a unei economii
monetare, cât şi de o mentalitate adecvată acestei realităţi.

5. Ernest Ene, doctor în economie, se va înscrie în perspectiva economică a lui Madgearu – în principal prin lucrarea sa „Spre statul ţărănesc” publicată în 1932, după ce înainte unele capitole au văzut lumina tiparului în Dreptatea.
În concepţia lui Ernest Ene, ca şi la V. Madgearu, statul ţărănesc se caracterizează printr-o structură economică specifică având drept celulă gospodăria agricolă ţărănească, iar drept caracteristici unirea muncii cu proprietatea mijloacelor de producţie şi consumul propriu. La acestea se mai adaugă şi faptul că produsele agrare nu găsesc un plasament remuneratoriu decât la export, precum şi o cultură politică specifică, de tip parohial.

Toate acestea determină ca în edificarea statului ţărănesc să se ţină seama de o constantă a psihologiei sociale ţărăneşti şi anume individualismul ei, concretizat în setea de pământ, sub forma intrării în posesie a titlurilor de proprietate. Aceasta face ca formarea de asociaţii, de ferme agricole, cu un randament superior al producţiei la hectar să fie o acţiune extrem de delicată. Pentru că, argumentează Ernest Ene, înfiinţarea marilor unităţi agricole cu dotarea tehnică necesară de mii de hectare, ar reînfiinţa vechile latifundii. Or, condiţia de viaţă a producătorilor primează în faţa randamentului sporit al producţiei la hectar.

Viaţa de fiecare zi a plugarului este mai bună în gospodăria lui proprie decât în căzărmile improvizate ale marii culturi iar randamentul net al marilor exploatări este foarte îndoielnic„. Pe lângă acestea, transformarea agriculturii în sens capitalist, al concentrării în ferme mari, este foarte dificilă deoarece lipseşte capitalul necesar care nu poate fi procurat prin metode forţate, dictatoriale.

Cât priveşte relaţia dintre statul ţărănesc şi industrializare, Ernest Ene ia poziţie hotărâtă împotriva tezei reacţionare: „România, ţară eminamente agrară„. El recunoaşte superioritatea productivităţii industriale faţă de cea agricolă precum şi necesitatea industriei petrolului, a lemnului, a industriei extractive pentru dezvoltarea economică a României. Totuşi, pentru întemeierea unei industrii naţionale eficiente, autorul consideră că sunt necesare următoarele condiţii şi factori de producţie: materii prime, capital abundent, mână de lucru şi debuşee asigurate. Or, dacă România posedă o bună parte din materiile prime şi mână de lucru abundentă, ceilalţi doi factori de producţie: capital şi debuşee îi lipsesc. „Capitalul pentru că nu-l are, debuşeurile pentru că piaţa internă este prea redusă, iar debuşeele externe sunt de multă vreme ocupate de industrii vechi şi puternice”.

În această ordine de idei, Ernest Ene consideră, împotriva productivităţii absolute a industriei, susţinută în epocă de Mihail Manoilescu, că nu contează atât productivitatea unei industrii „cât partea ei de contribuţie la îmbunătăţirea raporturilor de schimb dintre produsele agricole şi cele industriale, bineînţeles în favoarea celor dintâi, şi aceasta pentru restabilirea echivalenţei de schimb, astăzi net defavorabilă agricultorilor (…) acele industrii care se mărginesc a acapara valorile produse de agricultură şi a forţa apoi o repartiţie necorespunzătoare aportului de muncă şi riscuri a fiecăruia nu pot găsi în faţa noastră o apărare„[52].

Concurenţa făcută de industriile ţărilor dezvoltate pe pieţele internaţionale produselor unei industrii tinere ar greva asupra preţurilor de cost şi, în consecinţă, asupra eficienţei economice, ceea ce îl determină pe autor să conchidă că pentru statul ţărănesc ar fi mai avantajos să exporte aceste materii primedecât sub forma unor produse industrializate în condiţiuni inferioare„.

În concluzie, pentru Ernest Ene „Statul ţărănesc trebuie să fie forma de guvernare a unui popor a cărui majoritate este alcătuită din ţărani, adică din proprietari de mici parcele de pământ, pe care ei îl cultivă cu mijloace mai mult familiale, consumând în gospodăria proprie cea mai mare parte a producţiei lor„.

Gromoslav Mladenatz

Gromoslav Mladenatz (1891-1958) (bibliotecaase.ro)

  6. Gromoslav Mladenatz (1891-1958) este unul dintre promotorii învățământului de cooperație din România, alături de Virgil Madgearu și Ion Răducanu.

A studiat la Academia Comercială din Berlin. În 1920, devine profesor la Academia de Studii Cooperatiste din București. În 1926, devine Doctor în Științe Economice și Financiare al Universității de Știinte Economice și Sociale din Köln. In 1929, conferențiar, în 1932 profesor agregat iar din 1936 până în 1951 este profesor titular si rector între 1947-1950 la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București. Între 1935 și 1940 este conferențiar la Școala Internaționala Cooperatistă din Basel. Între 1948-1958 este Membru corespondent și colaborator al Institutului de Cercetari Economice al Academiei. A fost deopotrivă membru în Comitetul de Direcție al Alianței cooperatiste Internaționale din Manchester, membru al Biroului International al Muncii și membru fondator al Institutului Internațional de Studii Cooperatiste. Este numit Președinte al Centralei Cooperativelor de Import-Export, și Director general al Institutului Național al Cooperației. A fost Președinte al Oficiului Național al Cooperației Române.

Printre lucrările sale se numără Histoire des doctrines cooperatives, P.U.F. Paris, 1933; Tratat general de cooperație, București, 1934; Cooperația în economia agricolă, București, 1935.

În concepţia lui, relaţiile pe care le stabileşte o cooperativă cu celelalte unităţi economice sunt relaţii private. Deosebirile între o cooperativă şi o altă unitate economică apar în legătură cu scopul înfiinţării, modul de constituire şi de funcţionare. Scopul asocierii nu este profitul ci satisfacerea unor nevoi comune de natură materială sau culturală a oamenilor în calitate de producători sau consumatori. Ca organizare piramidală, grupurile de cooperative se asociază, fie în plan teritorial, fie în plan sectorial, în federale. Federalizarea este un mod de economie organizată în care integrarea unităţilor se face de jos în sus, este opusă sistemului centralist, articularea întreprinderilor cooperatiste fiind posibilă doar prin pârghii economice. În acest fel, sistemul social cooperatist se deosebeşte atât de sistemul capitalist cât şi de sistemele socialiste.

După părerea sa, exprimată în „Tratat general de cooperaţie”, cooperativa este „o asociaţie liberă, de un număr nelimitat de persoane, mici producători ori consumatori, care urmăresc satisfacerea anumitor necesităţi economice, prin înfiinţarea unei întreprinderi comune, care organizează un schimb reciproc de servicii între asociaţi şi asociaţie„.

Din cercetarea experienţei internaţionale, Gromoslav Mladentz desprinde următoarele caracteristici fundamentale ale mişcării cooperative:
• mişcarea cooperativă este o acţiune de emancipare a claselor muncitoare ale naţiunii; ea pleacă de la ideea organizării intereselor muncii;
• iniţiativa proprie a celor interesaţi priveşte autoajutorarea; puterea publică, nu poate, eventual, decât să coordoneze şi să sprijine această acţiune de ajutor propriu;
• cooperaţia urmăreşte un scop anume: spiritul de solidaritate şi nu de competiţie al celor întovărăşiţi, introduce principiul „înţelegerii pentru viaţă” în locul „luptei pentru trai”;
• cooperaţia face apel la om pentru a se întovărăşi cu alţi semeni de-ai săi; capitalul nu este decât un mijloc de realizare a ţelurilor instituţiei, ea nu urmăreşte câştigul, ci aduce servicii şi este deschisă tuturor;
• cooperaţia este o economie colectivă, toate sau numai o parte din funcţiile economice ale participanţilor se trec în sarcina întreprinderii comune;
• cooperaţia nu este o instituţie izolată, ci numai o celulă a unei mari organizaţii federative, pusă în serviciul interesului public;
• organizaţia cooperativă este perpetuă; acumularea de fonduri comune serveşte la viitoarea dezvoltare a mişcării;

Potrivit opiniilor formulate de Gromoslav Mladentz în numeroasele sale cercetări, cursuri predate şi intervenţii publice, şi sintetizate în lucrarea „Istoria gândirii cooperative„, mişcarea cooperatistă reprezintă o forţă mondială. Nu există, aprecia el, „o ţară socotită civilizată în care cooperaţia să nu fi luat, după împrejurările locale, o dezvoltare mai mare sau mai mică. Sute de mii de asociaţii cooperative, de cele mai variate şi mai numeroase feluri, presărează toate părţile globului„. Excepţiile de la această regulă a epocii sale sunt Italia şi Rusia, unde subliniază el, mişcarea cooperativă şi-a pierdut autonomia şi este pusă în slujba regimului politic dominant. Generalizarea acestor asociaţii la scară naţională şi internaţională este de natură să realizeze „o ordine economică şi socială care să se sprijine nu pe luptă, ci pe înţelegere, nu pe spiritul de competiţie, ci pe solidaritate, nu pe dominaţia întreprinderii de câştig, ci pe întărirea venitului din muncă„.

sigla-rez-PNT-xlowres

___________________________________________________________________________________________

Surse:

Robert Păiușan – Gândirea economică românească în perioada interbelică – în biblioteca digitală ASE

Universul românesc online

Wikipedia

Proiectul EPIR al ASE

Enciclopedia României online

Lasă un mesaj

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

NOI SCRIEM. TU VINZI!

Servicii Scriere Continut

Filozoful anarhist din colțul străzii.

Cineva trebuie să rămînă pînă la sfîrșit.

valeriu dg barbu

© valeriu barbu

SAMEWHITEBLUE

Ne-a mai rămas să schimbăm într-o zi o vorbă cu Pământ...

Ligia Rizea

gânduri, poezie, fotografii,patrimoniu cultural

Blogul lui Laivindur

Filme româneşti, melodii româneşti, istorie românească

Istoria Banatului

Blogul lui Mircea Rusnac

Insula Indoielii

Un loc pentru raţiune, argumente şi dovezi.

Tipărituri vechi

românești sau despre români

Alex Imreh

Virtual Identity

tudorvisanmiu

”Primeşte deci darul meu, care ţi-a fost adus, fiindcă Dumnezeu m-a umplut de bunătăţi şi am de toate” (Geneza, 33:11)

No Justice

Fiat justitia, ruat caelum!

Programul National DMS

managementul documentelor, arhivare electronica, solutii IT de business.

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

D&D: "Enjoy the silence!"

D&D: "Să trăim cât suntem în viaţă!”

ALIANTA DREPTEI

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Tița Blog

Blog cu braşoave de Cluj

Despre demnitate

Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți

Coffeebooksong Studios(TM)

Inspiring ideas to create amazing things

Aurica A. Badea

Aventuri prin România cancerului și a demenței

Cutia cu vechituri a lu' Potra

Istorie, imagini vechi, povești despre timpuri trecute, oameni care au fost.

DementiAwareness

A medical journalist/daughter writes about Frontotemporal Dementia, Alzheimer's and other memory diseases

Living With Dementia

reflections and prayers about how dementia affects my life and relationships

http://madalinagramatoma.blogspot.com

CARTEA CU POZE ȘI POVEȘTI

Radu

http://www.raduc.eu/

sick*tired

give me a beer, a laptop and a nice chick and you can keep the beer and the laptop

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

The WordPress.com Blog

The latest news on WordPress.com and the WordPress community.

%d blogeri au apreciat asta: