Memorialul durerii cu Ion Varlam

Sâmbătă, 15 februarie, la emisiunea Memorialul Durerii a fost invitat domnul Ion Varlam – membru PNŢ, scriitor, politolog, fost deţinut politic – în cadrul episodului 4 din seria „Revolta elevilor” (puteţi urmări emisiunea aici ), un episod prea puţin cunoscut din istoria ce nu se învaţă la şcoală. Şi, foarte probabil, nici nu se va învăţa prea curând, din păcate…

Rezistenţa anticomunistă s-a desfăşurat pe mai multe planuri, în diverse categorii socio-profesionale. Puţini dintre noi ştim însă că au existat tineri de vârste foarte fragede – elevi de liceu şi chiar de gimnaziu – care s-au opus regimului adus pe tancurile sovietice, cu o speranţă şi o frumoasă nebunie a vârstei, suferind ulterior consecinţe cumplite pentru faptele lor de rezistenţă la totalitarism, îndurând pedepse crunte, care nu au ţinut niciodată seama de faptul că erau minori.

Ion Varlam a făcut parte din lotul „Pătratul Roşu” (sau „Rombul Roşu„, cum e denumit uneori). Organizaţia Pătratul Roşu – înfiinţată în 1949 de Marioana Cantacuzino, nepoata lui George Enescu – era alcătuită dintr-un grup de elevi de la Liceul de Băieţi nr. 7 şi de la Liceul de Fete nr. 12 (ulterior Colegiul I.L. Caragiale), în majoritate rude ale unor mari personalităţi române. Scopul acestor elevi era acela de a da o mână de ajutor partizanilor din munţi, luptători anticomunişti.

În Strada Sofia nr. 5, la domiciliul Marioanei Cantacuzino, unde se strângeau pentru şedinţe „conspirative” membrii Pătratului Roşu, „şefa” grupului, în vârstă de 16 ani, a elaborat 100 de manifeste scrise de mână, pe foi de caiet dictando, copiate la indigo, care îndemnau populaţia la luptă împotriva regimului, cu mesaje precum: „Trăiască regele!”, „Curaj, români!„. Pentru a nu atrage atenţia şi a nu stârni suspiciuni securităţii omniprezente, elevii mai mari apelau la colegi de vârstă mai mică, ce dădeau o mână de ajutor la difuzarea manifestelor, pe care le lipeau pe pereţii caselor din cartier sau le introduceau în cutiile poştale ale vecinilor. Printre aceştia se aflau Ion Varlam, Radu Miclescu şi Mihnea Ştefănescu.

În 1950, Marioana Cantacuzino desfiinţează organizaţia Pătratul Roşu, de teama organelor de represiune, însă o reînfiinţează în ianuarie 1952. În vara acestui an membrii grupului sunt arestaţi. (În paranteză fie spus, nu doar aceştia suportă consecinţele: în iulie 1952 sunt arestaţi câţiva de tineri şi pentru „omisiune de denunţ”). Acuzaţia principală: Pătratul Roşu urmăreşte răsturnarea regimului.

La 18 iulie 1952, Ion Varlam, în vârstă de 14 ani şi o lună, este ridicat în toiul nopţii de la domiciliu şi dus în arest. În celula de la capătul unui lung tunel neaerisit îl întâmpină o lumină puternică, menită, probabil, supravegherii constante.  5  deţinuţi (adulţi) livizi, cu ochii foarte roşii, îşi îndreaptă privirile către tânărul coleg de celulă.  Acestuia îi par personaje dintr-un film  cu stafii, vieţuind într-un cavou. Aici, în arest, Ion Varlam este supus la intimidări, ameninţat cu moartea.

Din august până în noiembrie 1952, Ion Varlam este deţinut la Jilava: secţia I, celula 17.  O cameră de 5m pe 5 m, în care erau înghesuite câteva zeci de persoane, într-o mizerie indescriptibilă. Tineta (closetul) – un butoi de tablă cu două capace, în mijlocul camerei, separat doar de nişte rogojini. Miros pestilenţial. Un polonic de apă pe zi per deţinut, pentru igiena personală sau a hainelor.

Temniţa de la Jilava era, după cum avea să-şi amintească mai târziu Marioana Cantacuzino, o groapă din care nu se vedea niciodată cerul: „Pământul, lumea continuau foarte sus deasupra ta, excluzându-te„. În noiembrie 1952, prin Decizia 1011, Marioana Cantacuzino avea să-şi afle pedeapsa: 48 de luni de detenţie. Mihai Sturza, membru al grupului, primeşte o condamnare de 24 de luni. Radu Miclescu, colegul lor, primeşte 36 de luni. În lipsa lui, mama sa, şantajată brutal de Securitate, se sinucide. Ion Varlam şi Mihnea Ştefănescu, minorii din Pătratul Roşu, sunt trimişi la Centrul de triere-reeducare din Calea Griviţei. Ulterior, Ion Varlam va fi transferat la Timişoara (unul dintre principalele spaţii penitenciare de reeducare a minorilor, alături de Gherla, Poarta Albă, Piteşti). Ceilalţi din lot au fost puşi în libertate, după ce au fost prelucraţi temeinic. Printre ei şi denunţătorii / informatorii Cornel Todea, Gheorghe Petre, Bogdan Nicolae, care au colaborat cu sistemul, trădându-şi colegii, de spaima măsurilor  pe care Securitatea urma să le ia.

În colonia din Calea Griviţei, cei doi elevi minori sunt încarceraţi alături de infractori de drept comun. Muncă forţată, instrucţie şi marşuri pe ritm de cântece bolşevice, regim de cazarmă, pază de securitate. În detenţie, Ion Varlam întâlneşte şi un lot de copii (cei mai mici având 8-9 ani), închişi pentru că – sub inspiraţia unui film american – au scris cu bidineaua pe trotuar „URSS go home!”.

Mai târziu, Ion Varlam şi-a continuat destinul de luptător. În 1956 a fost din nou arestat, în timpul manifestaţiilor studenţilor români de opoziţie faţă de ocupaţia sovietică din ţară şi în semn de solidaritate cu studenţii din Ungaria, care se revoltaseră împotriva regimului.

Elevii din „lotul Pătratul Roşu” s-au integrat ulterior cu greu în societate. Majoritatea au refuzat constant colaborarea cu sistemul, unii dintre ei au fugit din închisoarea mare cât o ţară, numită România. Viaţa lor a stat sub semnul lui „Până când?” – aşa cum emblematic s-a întrebat Marioana Cantacuzino, în poeziile ei cusute pe pânză din pijama, în temniţă:

Din lanţuri şi din fiare grele
În mucigai şi-n întuneric
Cu tinereţi apuse între zăbrele
Cu obrazul supt şi cadaveric
Abia povara zilelor târând
Dar până când?
Dar până când vom mai răbda tăcând
Sub lespedea robiei
O viaţă fără răsărit
Şi-n spasmul agoniei?