Securitatea şi actualul regim politic de la Bucureşti   1 comment

Ion_VarlamCuvântul domnului Ion Varlam – analist politic şi scriitor – în cadrul Conferinţei cu titlul „Securitatea şi statul român actual. Dezbatere pe marginea cărţilor lui Larry Watts„, organizată de  Casa Românească din Paris, pe 15 martie 2014.

Afacerea Snowden şi evenimentele din Ucraina au venit sã punã spectaculos în evidenţã preponderenţa crescãtoare a serviciilor secrete ca mijloace de acţiune politicã a statelor, lãrgind câmpul iniţial al temei pe care ne propusesem s’o discutãm astãzi: lucrarea lui Larry Watts despre relaţiile României cu suzeranul sovietic şi ceilalţi vasali ai acestuia.

Scandalul Snowden – cel mai recent şi mai amplu din cele provocate în ultima vreme de interceptarea comunicaţiilor telefonice – a subliniat dramatic deriva spre arbitrar a puterii legitime ce decurge din implicarea puterilor fãrã statut constituţional – precum serviciile secrete, mass-media şi finanţele – în viaţa statelor democratice. Deriva serviciilor secrete – de la vocaţia lor originarã, de a descoperi şi cunoaşte faptele care pot pune în pericol buna funcţionare a instituţiilor publice şi pacea civilã a statelor, cãtre obiective accesorii, precum spionarea adversarilor politici dar şi a aliaţilor cei mai siguri – alimenteazã iluzia cã se pot obţine prin şantaj şi corupţie lealitãţi mai certe decât cele dobândite prin mijloace transparente, sfârşeşte prin a le hipoteca deopotrivã devotamentul şi competenţele. Dacã serviciile de informaţii occidentale s’ar fi dedicat cu seriozitatea şi constanţa cuvenite studierii mecanismelor puterii sovietice, şocul revenirii la Rãsboiul Rece, pe care brutalitatea intervenţiei moscovite din Ucraina nu-i mai permite nimãnui s’o ignore, n’ar fi luat puterile occidentale prin surprindere: ar fi intrat în funcţie dispozitivul disuaziv care i-ar fi interzis lui Putin sã se lanseze într’o aventurã prea asemãnãtoare cu provocãrile sovieto-naziste din anii 1936-1939 pentru a se mai putea nega similitudinea evenimentelor din Ucraina cu cele care au precedat declanşarea de cãtre Berlin şi Moscova a ultimului Rãsboi Mondial.

Noi nu dispuneam de mijloacele de investigare şi documentare ale serviciilor de informaţii occidentale dar, având experienţa comunismului şi cunoscându-i bine istoria, prevãzuserãm încã din 1991 (în articolele şi discursurile noastre) probabila survenire a evenimentelor la care asistãm acum. Dacã erau cu adevãrat informate şi competente, aceste servicii ar fi putut sã circumscrie cu mai mare acurateţã decât noi ipoteza astãzi confirmatã de fapte.

Nu este nevoie sã fii profet, nici geniu, pentru a vedea ceea ce se pregãteşte : cunoaşterea oamenilor şi a faptelor este suficientã pentru a emite ipoteze credibile cu privire la ceea ce se va petrece. Într’o situaţie de un anume tip, gama comportamentelor umane este restrânsã. Deasemenea, conjuncturile generate de confruntarea intereselor marilor puteri sunt deobicei limitate la o serie limitatã de ipoteze. Aceastã realitate fundamentalã face din Istorie un inventar exhaustiv de cazuri de figurã în care se va gãsi întotdeauna un exemplu potrivit pentru situaţia care ne preocupã în prezent. Or, istoria sistemului comunist oferea serviciilor occidentale un numãr semnificativ de precedente care sã le cãlãuzeascã analizele. Într’adevãr, de fiecare datã cã Rusia sovieticã era epuizatã şi avea nevoie de un respiro, punea capãt rãsboiului ei împotriva Lumii Libere şi încerca sã-şi refacã forţele cerând ajutor însuşi principalului adversar – marile democraţii occidentale desemnate de ea sub numele de « capitalism ». Acest lucru s’a petrecut de mai multe ori pânã la Gorby : sub Lenin, sub Stalin şi sub Hruşciov. Cunoscând bine mobilul oamenilor de afaceri, marile societãţi americane, germane, etc. au fost ademenite de comunişti cu câştigurile promise de punerea în valoare a imenselor resurse naturale din Siberia, încã ne-exploatate, şi de construirea infrastructurii indispensabile modernizãrii sau refacerii potenţialului industrial al Rusiei. Iluzia avantajelor cooperãrii paşnice promise de angajarea Moscovei pe aceastã cale se spulbera de fiecare datã cu realizarea scopului tactic urmãrit : refacerea potenţialului militar prin consolidarea complexului militaro-idustrial. Kremlinul a revenit de fiecare datã la scopul constant al strategiei sale – hegemonia mondialã – şi la folosirea mijloacelor lui bine cunoscute de confruntare cu Occidentul democratic.

Leaderii Rezistenţei Anticomuniste din România au înţeles de la început cã mult trâmbiţatele reforme ale lui Gorbaciov reprezentau doar perdeaua de fum cu care Kremlinul ascundea din nou refacerea şi consolidarea sistemului sovietic, care iarãşi nu mai putea face singur scopului sãu imuabil. În ultimii ani ai secolului trecut, exigenţele tehnologice şi financiare ale ambiţiilor hegemonice care constituie firul conducãtor al relaţiilor Moscovei cu restul Lumii depãşeau capacitãţile sale de a ţine pasul cu Puterile occidentale. Nu era câtuşi de puţin vorba de abandonarea obiectivelor imuabile ale sovietelor, ci de o pauzã tacticã: puterea sovieticã era epuizatã şi avea nevoie de un repaos pentru relua eforturile cerute de expansiunea teritorialã inererentã confruntãrii dintre barbaria asiaticã şi civilizaţia europeanã. Teama de haosul produs de destabilizarea Rusiei, cu care Kremlinul şantajeazã Occidentul de fiecare datã cã are nevoie de ajutorul lui, le-a permis încã o datã leaderilor sovietici sã depãşeascã gravele crize care ameninţau în anii ‘90 existenţa Uniunii sovietice.

Solidari ca deobicei cu puterea sovieticã, teoreticienii occidentali ai stângismului marxist înţeleserã şi ei cã ipoteza abandonãrii definitive a obiectivelor strategice ale marxismului de cãtre Kremlin era da capo exclusã şi cã era vorba numai de un armistiţiu. Ştiau cã nu era decât pasul îndãrãt necesar avântului presupus de orice salt înainte. Cuvintele lor de ordine a fost : « Prãbuşirea orânduirii marxiste nu trebuie în niciun caz sã ducã la pierderea hegemoniei ideologice de cãtre forţele de stânga » (…) « Aşteptând revenirea în prin plan a gândirii marxiste temporar compromise de experienţa sovieticã, pãstraţi cu orice preţ controlul asupra discursului public spre a putea în continuare decide ceea ce este legitim şi ceea ce este ne-legitim pe planul politic» (pe atunci expresia « politically correct » nu se încetãţenise încã în Europa). Acesta a fost primul lucru care li s’a bãgat în cap tinerilor recrutaţi de Silviu Brucan (numele conspirativ al unui bine cunoscut agent al marxismului internaţional) printre absolvenţii învãţãmântului de partid care, la propunerea Prof. Ghiţã Ionescu (singurul troţkyst român pe care-l ştiu) erau trimişi în Occident spre a deprinde limbajul şi manierele de care aveau nevoie pentru a da credibilitate democratizãrii ce urma sã aibe loc în România.

Deosebit de revelator în acest sens este articolul cripto-bolşevicului Alexandre Adler (fiul unui agent bolşevic cunoscut la noi sub numele conspirativ de Iosif Ardeleanu, cumnatul NKVD-istului Walter Roman), publicat de Le Monde în Noiembrie 1991, în care acesta ameninţa fãţiş democraţiile occidentale cu « revenirea marxismului violent şi revoluţionar » dacã vor permite ţinerea « unui Nüremberg al comunismului ». La sfârşitul acestui acces de furie, pretinsul adept al democraţiei care este Adler îşi dã pe faţã adevãrata obedienţã politicã, profetizând : « Marxismul va salva încã odatã democraţia de fascism ! » – referire clarã la felul în care URSS o “salvase” în 1945, când în numele antifascismului, totalitarismul marxist s’a extins pânã la Elba.

Marxiştii al cãror purtãtor de cuvânt este Adler ştiu foarte bine cã un proces al comunismului, de amploarea celui care a justificat şi declanşat denazificarea Germaniei şi lichidarea colaboraţionismului în statele satelite ale celui de-al III-lea Reich este de naturã a scoate definitiv în afara legii metodele politice marxiste, precum şi de a lichida în mod durabil hegemonia ideologicã pe care comuniştii şi-au însuşit-o în mod fraudulos sub pretextul antifascismului. Este de la sine înţeles cã un Nüremberg al comunismului i-ar fi interzis lui Putin sã insulte memoria victimelor celui mai vast şi mai crud genocid al istoriei, lãudând meritele lui Stalin şi declarând solemn cã prãbuşirea a ceea lumea civilizatã a numit în ultima decadã a sec. XX Imperiului Rãului, a fost « cea mai mare catastrofã a secolului XX ». Autorul sintagmei, Preşedintele Ronald Reagan, a fost singurul om de stat occidental care – în afarã de Margaret Thatcher – a înţeles în ce mãsurã combinarea totalitarismului marxist cu colonialismul rusesc fãcea din puterea sovieticã cel mai mare pericol pentru pacea lumii şi libertatea popoarelor.

I.Relaţia dintre sistemul comunist şi serviciile secrete

Credem cã nu putem aborda în mod serios tema de fond pe care ne-am propus s’o desbatem – relaţia dintre sistemul marxist şi serviciile secrete – fãrã a fi în prealabil precizat care este adevãrata naturã a acestui tip de dominaţie. În încercarea noastrã de a stabili bazele doctrinale ale Procesului Comunismului, am definit în anii ’90 care sunt – dincolo de mistica ideologiilor, de abstracţiile teoriilor politice şi de speculaţiile filozofice –, în esenţã, trãsãturile definitorii ale totalitarismului marxist, mai bine cunoscut sub numele de sistemul comunist. Iatã- le:

Sistemul comunist este expresia politicã a crimei organizate : 1. Pentru cã mijloacele la care recurge în mod sistematic pentru cucerirea, exercitarea şi conservarea puterii cad sub incidenţa specificã a ceea lumea civilizatã numeşte codul penal (engl. Criminal law). 2. Pentru cã promotorii şi agenţii lui sunt nişte rãufãcãtori profesionişti specializaţi în omucidere, jaf şi fraudã, organizaţi în scopul acaparãrii bunurilor, a bogãţiilor şi a veniturilor acelor populaţii pe care le subjugã cu forţa şi le stãpânesc prin teroare.

Veracitatea acestui postulat a fost verificatã de schimbãrile care au avut loc în spatele Cortinei de Fier dupã prãbuşirea imperiului sovietic. Prin farsa privatizãrilor structurile comuniste au pãstrat bazele economice ale sistemului individualizând în propriul folos proprietatea colectivã şi publicã. Mimarea proceduralã a ritualului democratic le-a permis sã le pãstreze intacte pe cele politice.

Impotrivirea şi rezistenţa numeroaselor ei victime ar fi putut împiedica crima organizatã sã se erijeze în putere de stat. Pentru asigurarea reuşitei proiectului sãu, brigandajul comunist a pus la punct un sistem de represiune sângeroasã, care sã semene teroarea astfel încât orice eventualã contestaţie sã fie abandonatã din groaza de consecinţe. De asemenea, interesele fiind conflictuale prin însãşi natura lor, puterea bazatã pe arbitrarul absolut al celor care o exercitã presupunea existenţa unei poliţii politice care sã detecteze şi sã previnã apariţia de veleitãţi rivale în sânul structurilor conducãtoare deoarece o slãbire cât de micã a caracterului monopolistic şi absolutist al totalitarismului putea periclita întregul sistem.

În calitatea ei de gardã pretorianã a statului-partid, poliţia secretã trebuia sã asigure lichidarea valurilor succesive de proscrişi şi distrugerea în massã a fluxului continuu de indezirabili hãrãziţi eliminãrii fizice. Aceastã activitate nu era numai represivã, scopul ei principal fiind întreţinerea terorii preventive – care deosebeşte fundamental totalitarismul marxist de celelalte categorii de dictaturã. Rostul acestui tip de teroare – fizicã şi moralã – este de a exclude stabilirea de cãtre victime a oricãrei relaţii logice între un anume fapt şi arestarea sau condamnarea lor şi, prin urmare, de a elimina posibilitatea evitãrii efectelor terorii.

România, ca şi celelate state satelite ale Rusiei sovietice, nu a fost un stat suveran, ci o posesie colonialã. Satelizarea este tipul de dominaţie colonialã propriu totalitarismului. Creatã, ca şi sistemul partidului unic şi teroarea prealabilã, de icobini – pãrinţii totalitarismului avant la lettre – satelizarea constã în stabilirea unei obedienţe ideologice ne-condiţionale faţã de suzeran, care defineşte în mod arbitrar criteriile de legimitate ale statelor şi gradul de suveranitate al acestora. Numai China, Iugoslavia şi Albania au reuşit sã scape expediţiilor militare prin care Kremlinul obişnuia sã punã capãt oricãrei încercari a de a ieşi prin emanciparea de sub obedienţa ideologicã care definea zona lui de suveranitate limitatã. Asigurarea dependenţei coloniale se fãcea de cãtre agenţi ai serviciilor secrete sovietice infiltraţi sau impuşi în vârfurile tainice ale conducerii statelor partid.

Ţãrile cotropite de Armata roşie, precum România, au fost reduse la rangul de sateliţi ai URSS de cãtre mandatarii cãrora Mocova le conferise funcţia de administratori coloniali. Aceste creaturi ale Kremlinului erau însãrcinate sã vegheze la obedienţa totalã a deţinãtorilor vizibili ai puterii (conducerea statului-partid). O misiune care, de fapt, însemna urmãrirea întocmai a obiectivelor locale ale URSS. Suntem îndreptãţiţi sã constatãm cã, la noi în ţarã, aceste obiective erau, în esenţã, douã : a) obliterarea românitãţii bãştinaşilor, destinaţi depersonalizãrii indispensabile contopirii lor în massa informã a proletariatului sovietic, şi b) anexarea teritoriilor majoritar locuite de români la Uniunea Sovieticã, indispensabilã expansiunii spre Apus care constituie de secole scopul imuabil al geopoliticii ruseşti.

Conform mãrturiei lui Pavel Câmpeanu (numele conspirativ al unui veteran al subversiunii bolşevice) – care fãcuse el însuşi parte din departamentul ideologic al CC al PCR însãrcinat cu aplicarea întocmai a dispoziţiilor Moscovei privitoare la construirea socialismului în România – acest organism era alcãtuit exclusiv din persoane direct numite de Moscova şi, « pânã la mijlocul anilor ’80, niciun etnic român nu reuşise sã se infiltreze printre membrii lui ». Acest compartiment secret elabora directivele strategice şi metodologice ale acţiunilor politice ale statului-partid. Practic, nu « conducerea de partid şi de guvern » decidea care categorii de români trebuiau sã facã obiectul urmãtorului val de teroare, nici care erau mãsurile de represiune indicate pentru realizarea programului respectiv de « lichidare fizicã şi moralã a duşmanului de clasã » ; acestei conduceri oficiale îi incumba numai realizarea proiectelor elaborate în tainã de oamenii Kremlinului. În articolul din « 22 » la care ne referim, Câmpeanu dã numele românizate ale celor circa 30 de strãini care alcãtuiau la data infiltrãrii ei de cãtre « etnici români » celula care planifica genocidul comunist.

Este important de reţinut cã mulţi dintre urmaşii acestor agenţi sovietici asigurã dupã 1989 continuitatea misiunii încredinţate rudelor lor din generaţia anterioarã, arogându-şi cu cinism rolul de mentori ai vieţii publice spre a duce mai departe proiectul de desfiinţare a românitãţii. Nu în numele marxismului, momentan grav compromis, ci al noii hegemonii ideologice. Erijaţi în interpreţi locali ai gândirii politically correct, ei sunt organizatorii noii terori morale, întemeiate pe dogma toleranţei ca justificare a delictului de opinie folosit ca substitut al luptei de clasã la restrângerea libertãţii de expresie şi la excluderea socialã.

II. Sistemul şi ex-Securitatea dupã 1989

Primul lucru pe care l-au fãcut membrii conducerii şi ai aparatului de partid a fost sã-şi însuşeascã patrimoniul constituit prin etatizarea generalã a proprietãţii private, ai cãrui gestionari şi uzufructuari exclusivi erau. Împãrţindu-şi între ei bunurile pe care le deţineau în indiviziune ca gestionari şi uzufructuari exclusivi, membrii nomenclaturii, parentela şi clientela ei au pus mâna cu titlu personal pe bazele economice ale puterii. În România, astãzi, situaţiile personale şi poziţiile publice ale cvasi-totalitãţii membrilor clasei politice (atât la nivelul central cât şi pe plan local) au fost constituite prin asasinat, jaf şi fraudã, de cãtre autorii actualilor lor beneficiari sau chiar de cãtre aceştia.

Sistemul crimei organizate se perpetueazã sub masca aparenţelor pluralismului şi ale economiei de piaţã. Dar ce s’a petrecut cu structurile omniprezente şi omnipotente ale ex-Securitãţii ? Perenitatea sistemului nu mai necesitã astãzi violenţã şi teroare, productiv înlocuite prin manipularea opiniei publice şi generalizarea corupţiei (cu corolarul ei, « dosarul şantajabil »). Ceea ce nu înseamnã totuşi, cã ameninţarea cu teroarea a dispãrut. Jeepurile miliţiilor private – societãţile de pazã şi protecţie pe care numai foştii ofiţeri de Securitate sunt autorizaţi sã le constituie – , prezente la toate rãscrucile şi în toate pieţele, le amintesc românilor cã sunt permanent supravegheaţi şi cã puterea poate interveni în forţã, oricând şi oriunde.

Legãturile noastre cu regretatul Marcel Şapira ne-au permis sã aflãm, în 1990, cã Ion Iliescu a condiţionat redeschiderea lojelor masonice din România de subordonarea lor faţã de SRI. Ulterior, am constatat cã masoneria a devenit principalul instrument de supraveghere şi influenţare a societãţii de cãtre SRI. Ţinând cont de aceste realitãţi şi de reputaţia bine cunoscutã a acestei frãţietãţi, captarea structurilor ei deschide vaste perspective activitãţilor ex-Securitãţii, atât în privinţa disimulării dependenţei ei de serviciile strãine cât şi relativ la infiltrarea de cãtre ea a diasporei.

Odatã cu retragerea în clandestinitate a stângii marxiste, centrul ei de comandã s’a mutat de la Moscova într’un loc tainic din Apus, unde gânditorii ei elaboreazã strategia revanşei anunţate de Al. Adler. Faţã de România, acest centru subteran opereazã pe 2 planuri : a) unul intern, prin preluarea de cãtre « intelectualii » din GDS-ul creat de Silviu Brucan a misiunii încredinţate de Kremlin mandatarilor sãi de la Bucureşti ; astãzi aceşti agenţi ai deromânizãrii care sunt personal motivaţi de ura faţã de tot ceea ce este românesc – ne-o spune D-l Vladimir Tismãneanu – nu ezitã sã revendice în numele « toleranţei » epurarea operelor lui Eminescu şi chiar eliminarea anumitor pasaje din cazaniile citite în cursul Sãptãmânii Patimilor în mai toate bisericile creştine; b) unul extern, cu rol de PR, care asigurã legitimarea internaţionalã a cercurilor din Ţarã care urmãresc desfiinţarea României şi a specificului românesc prin denigrare şi deriziune. Aceste cercuri iau parte la pregãtirea propagandisticã a lansãrii unui nou « front » de tipul celui antifascist din anii ’30 ai secolului trecut : sub pretextul salvãrii democraţiei, ele pregãtesc revanşa marxismului compromis de eşecul experienţei sovietice.

III. Securitatea şi Procesul Comunismului

Procesului Comunismului, fãrã de care totalitarismul marxist nu va înceta sã fie principala ameninţare pentru pacea lumii şi libertatea oamenilor, pune problema inventarierii şi a categorisirii crimelor lui şi, fireşte, aceea a identificãrii autorilor acestora. Existã o ierarhie a responsabilitãţilor pe care trebuie trebuie s’o luãm în considerare pentru stabilirea culpelor :

1. Vinovaţii de gradul întâi: executanţii. Responsabilitatea acestora este limitatã în mãsura în care crimele lor au fost comise la ordin. Culpabilitatea personalã a executanţilor este agravatã (ceea ce este foarte des cazul) de actele de cruzime sãvârşite din exces de zel, din abuz de putere, din sadism sau chiar pentru divertisment. 2. Vinovaţii de gradul doi: decidenţii şi gestionarii structurilor represive (Securitatea, Procuratura, Justiţia şi Miliţia). La acest nivel, responsabilitatea vinovaţilor nu poate fi restrânsã de faptul cã activitatea lor corespundea vocaţiei de a realiza obiectivele politice ale puterii cãreia îi erau subordonaţi. 3. Vinovaţii de gradul trei : autorii morali ai genocidului comunist (eradicarea conştiinţei naţionale şi a factorilor determinanţi ai specificului românesc) şi ai distrugerii României. Adicã membrii centrului cu puteri nedefinite şi nelimitate, instanţa invizibilã şi fãrã statut, despre care am arãtat mai înainte cã funcţiona în cadrul departamentului ideologic al Biroului politic al CC al PCR şi cã nu depindea decât de Moscova. Acest centru conspirativ este responsabilul nemijlocit al exterminãrii în massã a categoriilor succesiv hãrãzite distrugerii fizice de cãtre Securitate, ca şi al jefuirii pânã la secãtuire a resurselor Ţãrii. Pentru obliterarea a douã mii de ani de civilizaţie ruralã care le-au îngãduit românilor sã-şi conserve identitatea în ciuda nenumãratelor cotropiri barbare, acest centru ocult a dispus îndobitocirea şi ticãloşirea oamenilor prin teroare şi penurie, precum şi desumanizarea fiinţei omeneşti reduse la animalitudine prin condiţionãri pavloviene şi înfometare.

Marii criminali sunt desigur conspiratorii care au asigurat la faţa locului aplicarea deciziilor politice ale centrului marxist cu capitala vizibilã la Moscova. Dar probarea documentarã a activitãţii lor criminale este foarte anevoioasã dacã nu chiar imposibilã. Exigenţele Kremlinului şi metologia recomandatã de acest centru ocult nu fãcau obiectul unor comunicaţii formalizate ci erau transmise verbal. Comuniştii « conspirând din timp deconspirarea » este mai mult decât probabil ca toate dosarele în care s’ar putea gãsi indicii privitoare la activitatea criminalã a agenţilor Moscovei sã fi fost distruse sau evacuate în Rusia când s’a decis « schimbarea macazului » şi a fost lansatà magistrala diversiune a « disidenţei comuniste », prin 1966.

Este evident cã, şi dupã 1989, protejarea şi pãstrarea poziţiilor dominante deţinute de ceea ce Milovan Djilas numise într’o analizã care a fãcut şcoalã « noua clasã conducãtoare », depinde de protecţia serviciilor secrete iscate din fosta Securitate. Aceste servicii controleazã în continuare toate centrele de decizie, de influenţã şi de profit din România. Spre pildã, în cursul ultimului an emisarii lor i-au avertizat în douã rânduri pe naţional-ţãrãnişti cã desemnarea unei noi conduceri a PNŢCD este condiţionatã de aprobarea SRI. Ceea ce ne-a amintit cã proaspãt alesul preşedinte Emil Constantinescu a fost obligat sã renunţe la numirea unui consilier pe care-l recrutase, pe motivul cã nu-i putea folosi competenţele deoarece nu avea dosar şantajabil la SRI.

Abolirea oficialã a sistemului comunist în Decembrie 1989 şi adoptarea unei constituţii aparent democratice cu doi ani mai târziu n’au schimbat esenţa regimului de la Bucureşti. Cei peste douãzeci de ani ai noilor instituţii politice ne-au dovedit cu prisosinţã cã actuala democraţie românã este o imposturã bazatã pe simularea strict proceduralã a ritualului democratic. Un simulacru bine regizat de structuri ale cãror prerogative transcend competenţa şi puterea actorilor de pe scena politicã, dupã cum o aratã însãşi numirea de cãtre Preşedintele Bãsescu în fruntea SRI a D-lui George Maior, omul principalului sãu rival, Ion Iliescu. La rândul lor, şefii succesivi ai serviciilor de informaţii externe de dupã 1989 provin, cu toţii, din nomenclatura originarã, ceea ce nu poate decât întãri suspiciunea cã depind în continuare de ex-GRU. Dealtfel în cadrul unei prestaţii publice şi în faţa camerelor de TV, D-l Ioan Talpeş, pe atunci consilierul Preşedintelui Ion Iliescu, vorbind în numele şi în prezenţa acestuia, a declarat în 2001, cu privire la problema agenţilor moscoviţi din armatã şi din serviciile de informaţii : « Sã nu vã închipuiţi cã România este de capul ei

Noul regim de la Bucureşti este în continuare expresia politicã a crimei organizate: ceea ce s’a modificat este doar repertoriul metodologic al crimelor ce-i caracterizeazã funcţionarea. Spre pildã, omuciderea a fost înlocuitã prin şantaj şi jaful prin corupţie. Mijloacele moderne de comunicare în massã fac din manipularea opiniei publice prin diversiune un mijloc de exercitare şi de conservare a puterii mai rentabil – adicã mai sigur şi mai ieftin – decât condiţionarea ideologicã şi teroarea poliţistã. Controlul presei şi al mediei naţionale le asigurã leaderilor compromişi ai puterii şi ai opoziţiei cvasi-monopolul discursului public, conferindu-le astfel o perenitate şi o impunitate ale cãror limite sunt definite de SRI, nu de lege. Totalitarismul se perpetueazã astfel natural prin arbitrarul absolut al deţinãtorilor puterii, adicã bunul plac al potentaţilor zilei ce constituie caracteristica cea mai evidentã a pantomimei democratice de la Bucureşti.

Nu putem încheia aceste consideraţii despre legãturile actualului regim de la Bucureşti cu serviciile secrete fãrã a menţiona atitudinea pasiv-culpabilã a democraţiilor occidentale din voinţa cãrora a fost imposibilã ţinerea Procesului comunismului. Acestea au depãşit opoziţia lor pasivã din Parlamentul european, mergând pânã la a ameninţa cu sancţiuni statele ex-satelite ale URSS care şi-ar permite sã nu ţinã cont de recomandãrile fãcute în aceastã privinţã de cãtre Consiliul Europei. Atitudinea lor echivocã persistã şi astãzi, fiind subliniatã de reacţiile instanţelor europene şi ale marilor puteri democrate care, faţã de faţã de problema corupţiei ce greveazã stabilitatea regimului politic de la Bucureşti, se mulţumesec sã recomande reformarea mentalitãţilor în loc de a cere eliminarea imediatã din viaţa publicã a structurilor care asigurã reproducerea socialã a mentalitãţilor şi a comportamentelor ce caracterizieazã sistemul intrinsec criminal care este totalitarismul marxist.

Vom încheia spunând câteva cuvinte despre Larry Watts şi cãrţile lui.

Foto: Cristina Nichitus Roncea

Larry Watts-Lansare de carte. Foto: Cristina Nichitus Roncea

L-am cunoscut personal pe acest domn şi acest lucru mi-a permis sã-mi formez urmãtoarele pãreri : a) iubeşte sincer România şi nutreşte un interes aproape pasional pentru istoria românilor, în special cea contemporanã ; b) în cãrţile despre teme ale istoriei noastre pe care le-a scris, a publicat informaţii interesante sau importante pentru istoricii şi analiştii politici români, din surse la care aceştia nu au încã acces. Îmi permit deci sã consider cã a adus reale servicii poporului nostru. Cât priveşte colaborarea lui cu serviciile secrete ale lui Ceauşescu, mie mi se pare certã, dar nu exclud ipoteza ca el sã fi primit dispozitii în acest sens . El fiind în mod indiscutabil un agent al CIA, este greu de stabilit în ce mãsurã a fost şi un agent al SIE. Dar nu este deloc exclus ca sã fi devenit agent dublu. Cred cã în asemenea cazuri agenţii ajung sã nu mai ştie nici ei cu certitudine cui îi sunt cu adevãrat leali. Mai ales dacã li se întâmplã sã fie desgustaţi de trãdãrile propriului lor stat – o ipotezã de care cititorul este îndemnat sã ţinã cont dupã ce a citit ultima carte a lui Larry Watts. Sã nu uitãm cã de Chastelaine [1] a pãrãsit definitiv Anglia în semn de desgust dupã ce a aflat cã România a fost total abandonatã Rusiei prin acordul încheiat la Teheran în Decembrie 1943 între Marea Britanie, SUA şi URSS [2] . Uneori şi spionii au o conştiinţã !

Ion Varlam

________________________________________________

[1]Agent britanic paraşutat în România pentru a înlesni comunicarea dintre cei care pregãteau “ieşirea separatã” a României din rãsboi şi Comandamentul Forţelor Britanice din Egipt. Imediat arestat, a fost deţinut în localul Inspectoratului General al Jandarmeriei spre a se ascunde germanilor prezenţa lui la Bucureşti. Din arest, cu concursul tehnic al al oamenilor de încredere ai lui Antonescu, a putut asigura aceastã legãturã cifratã (Cf. Ivor Porter, “Operaţia Autonomous”).

[2]La Teheran, în Decembrie 1943, Stalin a împãrţit lumea cu Roosevelt, Churchill find sistematic împiedicat sã ajungã la timp pentru discuţii. Roosevelt şi Stalin locuiau în acelaşi imobil din zona de ocupaţie sovieticã a oraşului, primul ministru englez în cea britanicã şi trecerea dintr’o zonã într’alta dura, în fiecare zi, mai mult de trei ore. Povestea cu procentajele, din Octombrie 1944 nu-i este defavorabilã lui Churchill cum pretind istoricii « neiniţiaţi”. Englezul nu i-a cedat nimic bolşevicului ci, dimpotrivã, a încercat sã ia cât mai mult înapoi din ceea ce Roosevelt îi abandonase lui Stalin la Teheran. Prima telegramã trimisã de Barbu Ştirbey de la Cairo – unde Gen. Maitland-Wilson l-a informat despre semnificaţia acordului de la Teheran – avea urmãtorul conţinut : « Inventaţi de urgenţã un partid comunist ».

One response to “Securitatea şi actualul regim politic de la Bucureşti

Subscribe to comments with RSS.

  1. Fara a exista un PROCES AL COMUNISMULUI avand ca scop scoaterea in afara legii a partidului comunist si pedepsirea celor care au torturat pe detinutii politici si a celor care prin functiile avute, au furat, numind nationalizare averile populatiei. Astazi acesti urmasi ai pcr se regasesc in randul psd. Cand se vor restitui casele confiscate de acesti nemernici?

Lasă un mesaj

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

NOI SCRIEM. TU VINZI!

Servicii Scriere Continut

Filozoful anarhist din colțul străzii.

Cineva trebuie să rămînă pînă la sfîrșit.

valeriu dg barbu

© valeriu barbu

SAMEWHITEBLUE

Ne-a mai rămas să schimbăm într-o zi o vorbă cu Pământ...

Ligia Rizea

gânduri, poezie, fotografii,patrimoniu cultural

Blogul lui Laivindur

Filme româneşti, melodii româneşti, istorie românească

Istoria Banatului

Blogul lui Mircea Rusnac

Insula Indoielii

Un loc pentru raţiune, argumente şi dovezi.

Tipărituri vechi

românești sau despre români

Alex Imreh

Virtual Identity

tudorvisanmiu

”Primeşte deci darul meu, care ţi-a fost adus, fiindcă Dumnezeu m-a umplut de bunătăţi şi am de toate” (Geneza, 33:11)

No Justice

Fiat justitia, ruat caelum!

Programul National DMS

managementul documentelor, arhivare electronica, solutii IT de business.

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

D&D: "Enjoy the silence!"

D&D: "Să trăim cât suntem în viaţă!”

ALIANTA DREPTEI

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Tița Blog

Blog cu braşoave de Cluj

Despre demnitate

Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți

Coffeebooksong Studios(TM)

Inspiring ideas to create amazing things

Aurica A. Badea

Aventuri prin România cancerului și a demenței

Cutia cu vechituri a lu' Potra

Istorie, imagini vechi, povești despre timpuri trecute, oameni care au fost.

DementiAwareness

A medical journalist/daughter writes about Frontotemporal Dementia, Alzheimer's and other memory diseases

Living With Dementia

reflections and prayers about how dementia affects my life and relationships

http://madalinagramatoma.blogspot.com

CARTEA CU POZE ȘI POVEȘTI

Radu

http://www.raduc.eu/

sick*tired

give me a beer, a laptop and a nice chick and you can keep the beer and the laptop

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

The WordPress.com Blog

The latest news on WordPress.com and the WordPress community.

%d blogeri au apreciat asta: