„Făuritori de ţară”. Discursul lui Ion Andrei Gherasim la Sighet, 3 februarie 2018   Leave a comment

Ion Andrei Gherasim

Anul acesta, la 5 februarie, s-au împlinit 65 de ani de la trecerea Dincolo a lui Iuliu Maniu, ucis de comunişti în temniţa de la Sighet. Ca de obicei, ţărăniştii l-au comemorat pe marele Om, reunindu-se la Sighet pe 3 februarie. Cu acest prilej, domnul Ion Andrei Gherasim, director executiv al Fundaţiei Corneliu Coposu, a ţinut  discursul pe care vi-l prezint mai jos:

 

 

 


Generaţii de tineri au studiat istoria României după manualul alcătuit de o seamă de “istorici”, îndrumaţi şi supravegheaţi de către Mihail Roller, cel care scria în prefaţa unui manual în 1954:

Ne-am călăuzit după învăţătura lui I.V. Stalin, iar în analiza problemelor am avut ca bază hotărârile CC al PMR, articolele şi cuvântările tov. Gheorghiu Dej. La revizuirea manualului am ţinut seama de criticile aduse manualului “Istoria României”, în prefaţa ediţiei ruse, tipărite în anul 1950 la Moscova.”

Nu este de mirare că evenimentele pe care le aniversăm azi cu atâta emoţie au fost menţionate în acest manual, în doar patru pagini, (pp. 525-529) scriindu-se printre altele că:

guvernul reacţionar român, folosind situaţia grea a tinerei republici sovietice ataca şi ocupa Basarabia în ianuarie 1918, înăbuşind cu forţă armată lupta sovietelor revoluţionare din Basarabia, care au luat naştere şi s-au dezvoltat în timpul revoluţiei.“

La pagina 527 citim următoarele:

În Transilvania se alcătuieşte un directoriu din reprezentanţii burgheziei române, care se bizue pe gărzile naţionale şi face o agitaţie demagogică naţionalistă cu scopul de a împiedica desfăşurarea revoluţiei ungare. Directoratul convoacă pentru 1 Decembrie 1918 o adunare la Alba-Iulia. Într-o consfătuire prealabilă, conducătorii Partidului Naţional Român, prezidat de Iuliu Maniu (n.m- sic, era Gheorghe Pop de Băseşti) hotărâră să transforme Transilvania într-o feudă proprie. În acest sens, se alcătui un consiliu dirigent, cu sediul la Sibiu, pentru administrarea Transilvaniei. La adunarea de la Alba-Iulia, sub presiunea maselor şi a frământărilor revoluţionare care cuprinseseră şi Transilvania, Consiliul Dirigent fu obligat să proclame unele principii democratice, proclamarea acestor principii constituind o manevră a burgheziei române pentru a destabiliza masele de la revoluţie. “

Aceasta a fost o mostră a ceea ce au făcut aceşti aşa-zişi istorici până în 1989. Din păcate, nu se poate spune că manualele de istorie au evoluat după evenimentele sângeroase din decembrie 1989, deşi ar fi fost o necesitate, o condiţie sine qua non pentru a putea ieşi dintr-un întuneric totalitar şi pentru a merge pe calea Adevărului şi a vieţii. Tocmai de aceea, este de datoria noastră, a celor care am avut şansa şi norocul să ştim din familie sau să stăm în preajma unor oameni care au făcut istorie, să mărturism şi să transmitem mai departe adevărata istorie a acestui neam.

Fac parte dintr-o familie care a făcut istorie, cel mai ilustru membru al ei, Ilie Lazăr, fiind cel mai tânăr semnatar al Actului Unirii de la Alba-Iulia, delegat cu credenţional, din partea plasei Ocna-Şugatag-Maramureş. Acolo la Alba-Iulia, a fost prima dată când bunicul meu l-a cunoscut pe Iuliu Maniu, alături de care a stat neîncetat, ultima oară văzându-l faţă în faţă la Penitenciarul de la Galaţi. Deşi au fost transferaţi împreună cu alţi lideri ai PNŢ de la Galaţi la Sighet, Ilie Lazăr nu l-a mai văzut în viaţă pe Marele Maniu. Ilie Lazăr considera că Iuliu Maniu este persoana căreia “i se datorează înaintea tuturor ardelenilor, marele merit de a fi introdus regimul românesc în Dacia Superioară şi de a fi avut un rol principal în unirea tuturor românilor.“

Marele profesor universitar şi mai apoi preşedinte al Academiei Române, Dimitrie Gusti, într-o conferinţă susţinută la Fundaţia Regală “Regele Ferdinand” în 1928, vorbind despre premisele creării statului unitar român, spunea la un moment dat:

Noi, românii din Ardeal, care eram în măsură a cunoaşte toate ascunzişurile şi toate gândurile întortocheate ale habsburgilor, văzusem un lucru, şi anume, că această monarhie habsburgică fiind tot mai mult gonită din Apusul Europei, tinde tot mai mult spre Orient. Conştiinţa naţională a slavilor din sud, dar mai ales conştiinţa ridicată a italienilor, astăzi, mâine, dacă nu mâine, poimâine de bună seamă, va scoate această monarhie habsburgică din Marea Adriatică, şi, în consecinţă, va trebui să-şi câştige în alte părţi plămânii de respiraţie economică, care nu puteau fi decât gurile Dunării, şi prin gurile Dunării, Marea Neagră.“

Cedând impulsului general ce se manifesta printre românii din Transilvania, Banat Crişana şi Maramureş, Comitetul executiv al Partidului Naţional Român, întrunit în ziua de 12 octombrie 1918, la Oradea, va lua măsuri pentru emanciparea definitivă a neamului românesc în aceste provincii, stabilind textul unei declaraţii, ce urma să fie citită în Parlamentul de la Budapesta, 6 zile mai târziu de către Alexandru Vaida-Voevod. În aceeaşi şedinţă a fost aleasă o comisie de 6 persoane care trebuia  “să stea în permanenţă şi să urmărească cu atenţiune desfăşurarea evenimentelor, şi îndată ce s-ar ivi necesitatea de a se lua vreo decizie, să ia dispoziţii pentru a convoca plenul Comitetului executiv al partidului.

Schimbările importante survenite în politica internă a Ungariei îi fac pe cei 6 membri ai comisiei să se alieze cu încă 6 persoane, care erau reprezentanţi ai social-democraţilor români din Budapesta, constituind Marele Sfat Naţional Român. Mutându-se la Arad, în scurt timp acest Mare Sfat este compus şi din alţi membri ai Comitetului Executiv, astfel că numărul lor ajunge la 42 membri, din care 6 sunt, cum spuneam mai sus, social-democraţi. În această compoziţie, pe data de 20 noiembrie 1918, se convoacă Marea Adunare Naţională la Alba-Iulia la data de 1 decembrie 1918.

Preşedintele Partidului Naţional Român la acea vreme era venerabilul George Pop de Băseşti, unul dintre puţinii fruntaşi ai neamului cu simţăminte religioase alese. Toate aceste simţăminte le moşteneşte din familia sa, care a dat Bisericii Greco-Catolice atâţia slujitori devotaţi. O puternică influenţă românească a avut asupra lui Seminarul Unit din Oradea, unde a făcut ultimii ani de liceu, o dovadă elocventă fiind o scrisoare pe care o trimite din Băseşti unui prieten din Oradea, canonicul Paul Vela, în 1890 şi în care-i scrie despre directorul liceului, Ioan Pop, că “aduce servicii nepieritoare naţiunii, căci pe mine unul, el şi seminarul domestic m-au făcut român.“ Cel mai clar şi mai important exemplu de fidelitate şi dragoste pentru Biserica Unită şi pentru valorile naţionale, îl dă după ce se întoarce dintr-un pelerinaj la Roma în 1908, când l-a auzit pe urmaşul Sfântului Petru, Papa Pius al X-lea, spunând: “Românii sunt de două ori romani: romani prin originea lor şi romani prin credinţa mărturisită la botez.“ Aceste adevăruri îl copleşesc de emoţie şi îi declară la întoarcerea acasă Părintelui Paroh de la Băseşti, Anton Bălibanu, următoarele: “Chiar dacă, printr-o absurditate morală, întreg clerul nostru ar părăsi credinţa Romei, eu nici atunci nu aş părăsi-o, ci prin mii de adversităţi, aş lupta ca credinţa ei să rămână biruitoare.“ La  puţin timp după citirea declaraţiei din Parlamentul de la Budapesta de către Alexandru Vaida-Voevod, George Pop are o discuţie cu Părintele Bălibanu, care merită redată aici şi pentru care-i mulţumesc d-lui primar din Băseşti, Ioan Călăuz, deoarece mi-a pus la dispoziţie documentul:

– De acum se face Unirea. Staţi gata! (Pop)

– Să ajute Dumnezeu (Pr.Bălibanu)

– Ce ai Părinte? Nu te bucuri că vom fi toţi fraţi români împreună? (Pop)

-Ba mă bucur! De aceea am zis: Să ajute Dumnezeu! (Pr.Bălibanu)

– Spune-mi ce ai, căci ai ceva pe suflet. (Pop)

– Am! Eu nu vreau unire oricum, ci unire cu tocmeală şi socoteală. Eu vă vreau pe dvs. preşedinte al Consiliului de miniştri, pe Pr. Vasile Lucaciu, ministru de Culte, pe Ştefan Cicio Pop, ministru de Război, pe Theodor Mihali, preşedintele Adunării deputaţilor, ş.a.m.d. Nu orice vântură-ţară să risipească tot ceea ce noi am agonisit. Asta, mai întâi. Doi, peştele mare să nu înghită pe cel mic. Ortodocşii fiind mulţi, majoritatea covârşitoare în noul nostru stat, să nu caute să desfiinţeze Biserica noastră, leagănul atâtor mişcări culturale şi naţionale româneşti. (Pr.Bălibanu)

– Miniştrii nu trebuie să fim numaidecât noi, căci vorba ceea, nu e pentru cine se găteşte, ci pentru cine se nimereşte! Lucru de căpetenie e să fie fraţi români. (Pop)

– Să fie fraţi adevăraţi, nu vitregi! (Pr. Bălibanu)

– Atârnă cea mai mare parte de noi, ca ei să ne fie fraţi adevăraţi, nu vitregi! (Pop)

O altă mare personalitate, cu o contribuţie importantă la realizarea Marii Uniri, a fost Iuliu Maniu. El s-a remarcat încă de la începutul secolului XX ca omul care a înţeles că emanciparea naţională a românilor din Transilvania trebuie combinată cu o reconciliere faţă de loiasmul dinastic, într-o viziune federalistă a Imperiului Habsburgic, deoarece la vremea aceea aceştia încă puteau constitui o pavăză în faţa iminentei expansiuni ruseşti. În această idee de reorientare ideologică şi politică a românilor din Ardeal, Maniu a subliniat mereu, pe unde avea ocazia, că tactica de boicotare a instituţiilor statului maghiar era ineficientă şi anacronică. A reuşit să convingă majoritatea factorilor de decizie din cadrul conducerii Partidului Naţional Român, astfel că în 1905 Conferinţa PNR a stabilit să abandoneze starea de pasivitate şi să meargă pe un activism percutant, finalizat cu intrarea în Parlamentul de la Budapesta a 8 deputaţi români, nu însă şi Maniu. Un an mai târziu, cu ocazia unor alegeri anticipate, succesul este şi mai răsunător, 19 deputaţi români, printre care şi el, acced în legislativul maghiar. Încă de la începutul carierei parlamentare, Maniu s-a făcut remarcat prin discursurile sale pline de substanţă pentru apărarea românismului şi a românilor. În noiembrie 1918, în momentul în care a simţit că delegaţia Consiliului Naţional Român Central, formată din 5 reprezentanţi (Ştefan Cicio-Pop, Enea Grapini, Vasile Goldiş, Iosif Jumanca şi Ghiţă Crişan) ar încerca să găsească o colaborare, un modus vivendi, cu guvernul de la Budapesta, pentru a evita vărsările de sânge, Iuliu Maniu pleacă imediat la Viena, unde se întâlneşte cu Oskar Jaszi, ministrul naţionalităţilor din guvernul maghiar, cu care are memorabilul dialog rămas în istorie:

Naţiunea română pretinde independenţa sa de stat şi nu admite ca acest drept să fie întunecat prin soluţii provizorii!”, la care ministrul maghiar îl întreabă: ”În definitiv, ce vor românii?“ Tranşant şi pe un ton imperativ Maniu îi răspunde: “Despărţirea totală!”

La Alba, Maniu participă ca delegat din partea cercului electoral Vinţu de Jos şi, în momentul intrării în Sala Unirii, are parte de o primire grandioasă, la iniţiativa reprezentanţilor Bisericii Greco-Catolice, relatată extraordinar de către scriitorul Pamfil Şeicaru:

În acel moment, când unitatea aclamaţiilor îl designa ca şef al poporului român de pe teritoriul Ungariei, şi Adunarea de la Alba-Iulia vota rezoluţia Unirii cu România, lua sfârşit lupta începută de Inocenţiu Micu. Istoria românilor intra într-o fază nouă.

Este ales preşedinte al Consiliului Dirigent iar 2 luni mai târziu, la moartea lui George Pop de Băseşti, preşedinte al PNR. Principalele provocări cu care se va confrunta şi de care s-a achitat într-un mod în care şi-a triplat aura, au fost, pe plan intern, organizarea administraţiei româneşti în Transilvania după retragerea maghiară şi, pe plan extern, reprezentarea intereselor Ardealului în cadrul conferinţei de pace de la Paris. În 1960, scriitorul Victor Eftimiu îi făcea un trist elogiu Sfinxului de la Bădăcin:

Apărător de neam şi ţară

Scăpaşi de temniţa maghiară

Şi ţi-a fost dat ca să sfârşeşti

În temniţele româneşti.

Când se vorbeşte despre Marea Unire de la Alba-Iulia, nu trebuie omisă, desigur, o figură marcantă de atunci, Alexandru Vaida-Voevod, cel care a avut curajul şi tăria să citească, în octombrie 1918, în Parlamentul de la Budapesta, Proclamaţia de Independenţă a românilor din Imperiul Habsburgic. Ales membru al Marii Adunări de la Alba, a devenit mai apoi membru al Consiliului Dirigent şi membru al delegaţiei care a dus declaraţia de unire la Bucureşti să o prezinte MS, Regele Ferdinand. Alexandru Vaida Voevod a rămas în capitala României, unde a fost numit, prin Decret Regal, ministru de stat pentru Transilvania în guvernele care s-au succedat după 1 Decembrie 1918. Anul 1919 a adus prima campanie electorală în România Mare. Nici un partid nu a reuşit să obţină majoritatea mandatelor parlamentare, însă Partidul Naţional Român a obţinut cel mai mare număr de deputaţi şi de senatori. Regele Ferdinand I i-a oferit lui Iuliu Maniu misiunea de a forma Guvernul. Acesta a refuzat, pe motiv că nu vorbea suficient de bine limba franceză, în care aveau loc tratativele diplomatice ale Conferinţei de Pace de la Paris, care a ratificat formarea României Mari. În aceste condiţii, Alexandru Vaida Voevod a devenit premier, în noiembrie 1919. Însă, în ianuarie 1920, el l-a lăsat pe Ştefan Cicio Pop la conducerea Guvernului şi a plecat la Paris, unde avea loc o adevărată bătălie diplomatică. Acolo, în contextul în care cei mai importanţi oameni politici erau masoni, Alexandru Vaida Voevod a luat decizia să intre în masonerie, la rândul său. El a intrat în loja „Ernest Renan”şi a primit rapid poziţii importante în rândul acestei organizaţii, interesate să-şi consolideze poziţia în România. Prin intermediul mijlocitorilor masoni, Alexandru Vaida Voevod a avut ocazia să discute personal cu Georges Clemenceau şi cu George Lloyd şi, astfel, să-şi aducă o importantă contribuţie la ratificarea internaţională a Marii Uniri.

 

Am datoria şi obligaţia morală să vă spun câteva cuvinte şi despre bunicul meu matern, Ilie Lazăr, cel care a avut ca motto pentru întreaga sa viaţă: credinţa, dragostea de ţară, fidelitatea şi onoarea. A făcut parte din elita intelectuală şi politică a românilor maramureşeni, fiind urmaşul unor familii nobile din Maramureş şi nord-vestul Transilvaniei, familia Lazăr de Purcăreţ fiind înnobilată în secolul al XVI-lea. Spunea mereu cu mândrie că este “descendentul a şapte generaţii de preoţi din istoricul Maramureş, ziditor de şcoli şi de biserici.“ Activitatea lui politică si naţională s-a detasat, în mod special, în preajma şi în timpul Marii Uniri de la Alba-Iulia, din 1918, fiind primul ofiţer român care, după 144 de ani de ocupatie austro-ungară, a înălţat drapelul românesc pe clădirea Primăriei din Cernăuţi. Bunicului meu îi plăcea mereu să spună: “I-am spus prietenului meu, marele Iancu Flondor: No, hai amu să preluăm imperiul!“ A fost desemnat să reprezinte Maramureşul, plasa Şugatag, la semnarea Actului Marii Uniri de la Alba-Iulia, devenind cel mai tânăr semnatar al acestui act.

Imediat după Unire, a organizat administraţia românească din comitatul Maramureş împreună cu alţi fruntaşi politici din zonă, precum şi Gărzile Naţionale. A fost desemnat să însoţească delegaţia românilor ardeleni pentru predarea Actului Unirii la Bucureşti, unde a fost primit de primul ministru, Ionel Brătianu şi de mareşalul Prezan. Dupa 1918, a organizat administraţia românească în judeţul Satu-Mare, participând la primirea in Careii Mari a Majestăţilor Lor, Regele Ferdinand si Regina Maria. Iată cum descrie Ilie Lazăr măreţul moment din Sala Unirii de la Alba-Iulia:

Sosirea la Alba-Iulia a unei mulţimi neprevăzute până atunci, ne-a impresionat mult. Nu este cazul să descriu această măreaţă demonstraţie a poporului ardelean, fiindcă au descris-o iluştri mânuitori ai condeiului, în cele mai mici amănunte. Eu voi arăta doar ce s-a petrecut în jurul nostru: actele la care personal am avut fericirea să iau parte. Eu am reprezentat la această Mare Adunare plasa mea de baştină Şugatag-Maramureş, cu credenţional (cum i se spunea) în regulă, aşa că am fost unul dintre „deputaţii” cu drept de vot, în Sala istorică din Cetate, unde s-a votat Marea Unire. Acesta este primul mare act politic la care am avut cinstea-  deşi încă tânăr – să iau parte. Marea Adunare a prezidat-o Preşedintele Partidului Naţional, Gheorghe Pop de Băseşti, secondat de toţi episcopii, de Comitetul Naţional compus între alţii din Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad şi întreg biroul. În sală au fost prezenţi şi reprezentanţii tuturor provinciilor româneşti. Când au apărut reprezentanţii armatei romane, generalul Lecate şi aviatorul Penes, entuziasmul a atins culmea. Şedinţa o deschide octogenarul preşedinte, Gheorghe Pop de Băseşti, care după ce rosteşte cuvintele „acum, Doamne, slobozeşte pe robul Tău, că văzură ochii mei mântuirea neamului românesc” nu-şi poate opri plânsul şi nici nu-i în stare să conducă şedinţa, aşa că, lucrările le conduce în continuare, în prezenţa lui, Ştefan Cicio-Pop. După cuvântările din program, la orele 12 exact, se ridică Vasile Goldis şi citeşte „Moţiunea” prin care se votează pe vecie Unirea. Votarea Unirii şi citirea Moţiunii s-a făcut de către episcopii Cristea şi Hossu, în faţa poporului imens adunat în Cetatea unde altădată a fost tras pe roatăa Horea. După citirea Moţiunii, ia cuvântul înţeleptul şi marele gânditor politic, Iuliu Maniu, care motivează hotărârile istorice. Tot ce a urmat după Actul oficial al Unirii este descris de autori competenţi. Votarea se face într-un entuziam de nedescris care nu mai încetează.

Alba-Iulia a trăit, după descălecarea lui Mihai de la 1599, supliciul martirilor de la 1784, iar după epopeea lui Avram Iancu de la 1848, Unirea cea Mare pe care o sărbătorim astăzi. Seniorul Corneliu Coposu, cu care am avut cinstea şi onoarea să lucrez, spunea atât de frumos că:

Puterea născută din morminte s-a adăugat la puterea de viaţă şi la curajul celor care, înfruntând primejdiile au zidit o ţară ce nu mai poate fi dărâmată. Stăpânirile şi domniile sunt vremelnice. Naţiunile vrednice sunt eterne. Neamurile înaintează peste oprelişti pe drumul destinului lor. Vrednicia marilor înainte mergători se împleteşte în viaţa celor care sunt şi în viaţa celor care vor veni.

Suntem datori să ne închinăm artizanilor Marii Uniri, să purtăm în inimi gloria ostaşilor români, care şi-au dat viaţa pe câmpiile Transilvaniei, în armata dezrobirii, ar trebui să acoperim cu tricolor icoanele desprinse din catapeteasma cucernică a calvarului românesc, să-i cinstim pe toţi cei care au slujit pretutindeni idealurile unirii, care au apărat cauza poporului şi care au ostenit pentru libertate şi democraţie împotriva tuturor formelor totalitare.

Când vorbeşti de Marea Unire a tuturor românilor şi de 1 Decembrie 1918, trebuie să afirmi şi să menţionezi cu toată puterea numele unei instituţii sfinte ale acestui neam, fără de care nimic nu era posibil în vremurile tulburi de atunci: Biserica Greco-Catolică. Nu întâmplător, toţi marii patrioţi amintiţi mai sus au făcut parte din această Biserică Naţională martiră. Aşa cum spuneam la început, istoricii lui Roller au ţinut sub tăcere meritele Bisericii Unite cu Roma la crearea României Mari, dar oare totul s-a terminat odată cu 1989? Acum două luni, la o emisiune de divertisment, “Vrei să fii milionar” la întrebarea pusă : “Cine a citit Proclamaţia de la Alba-Iulia?”, niciuna dintre variantele propuse nu a fost corectă, nemaivorbind de răspunsul aşa-zis corect. Cine are interesul ca în preajma Centenarului Marii Uniri să nege, să renege şi să excludă meritele reale ale Bisericii Greco-Catolice în înfăptuirea Sfântului Act din capitala de suflet a neamului românesc. De ce nu sunt repetate fără încetare minunatele cuvinte ale Episcopului de atunci, Iuliu Hossu, adresate Episcopului ortodox, Miron Cristea: “Pe cum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi, pe veci, toţi românii!“. Biserica noastră nu a fost niciodată mânată de ură, de răzbunare şi de plata unor vendete din trecut şi cred că mesajul cel mai bun de încheiere este cel de unitate în tot şi în toate, aşa cum a fost transmis de către martirul nostru cardinal Iuliu Hossu la Alba-iulia:

Fraţilor! Ceasul plinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernicul rosteşte, prin poporul său credincios, dreptatea Sa, însetată de veacuri. Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi, toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu ţara mamă, România. Vă reamintiţi când prin sutele de spitaluri, în zilele de întuneric, vă vesteam: va învinge dreptatea. Vă arătam că vine ceasul când toţi făcătorii nedreptăţii vor plânge lacrimi de sânge, în ziua bucuriei noastre. A biruit dreptatea. Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii Lui. Acesta-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg, pentru suferinţele veacurilor purtate de un neam cu credinţă în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui. Suferinţele veacurilor se îmbracă în lumină, cum revarsă în clipa aceasta soarele asupra noastră lumina sa, cu binecuvântare. [în acel moment ieşise soarele iar mulţimea era entuziastă] Cuvintele Domnului se plinesc şi aici, întru plinirea dreptăţii Dumnezeeşti: mulţi au dorit să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă ce auziţi voi şi n-au auzit. Ochii voştri sunt fericiţi că văd şi urechile voastre sunt fericite că aud. Văd ziua întregirii neamului şi aud bunavestirea dreptăţii lui Dumnezeu. Ascultaţi români, fericiţi, bunavestirea unirii noastre pe veci cu Ţara Mamă, România.

 

Sighetul Marmaţiei,

3 februarie 2018                                                      Ion-Andrei Gherasim

Reclame

Posted 18/02/2018 by Cris A. in

Lasă un mesaj

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

România Străveche - Ancient Romania

"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers - those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea

Lupul Dacic

Blog pentru unitate nationala GETO-DACICA !

11iunie.ro

Democrația sună bine!

JURNAℓ SCOȚIAN

Ioan-Florin Florescu

Dreptul la gândire, blog by Victor Potra

Fără idoli! Oricât ar fi de frumoşi...

Maieutică provincială.

De ce să lași lucrurile simple cînd pot fi complicate?

valeriu dg barbu

©valeriu barbu

SAMEWHITEBLUE

Ne-a mai rămas să schimbăm într-o zi o vorbă cu Pământ...

Ligia Rizea

gânduri, poezie, fotografii, patrimoniu cultural

Istoria Banatului

Blogul lui Mircea Rusnac

Insula Indoielii

Un loc pentru raţiune, argumente şi dovezi.

Tipărituri vechi

românești sau despre români

Alex Imreh

Virtual Identity

tudorvisanmiu

”Primeşte deci darul meu, care ţi-a fost adus, fiindcă Dumnezeu m-a umplut de bunătăţi şi am de toate” (Geneza, 33:11)

No Justice

Fiat justitia, ruat caelum!

Programul National DMS

managementul documentelor, arhivare electronica, solutii IT de business.

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

ALIANTA DREPTEI

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Tița Blog

Blog cu braşoave de Cluj

Despre demnitate

Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți

Coffeebooksong Studios(TM)

Inspiring ideas to create amazing things

Aurica A. Badea

Aventuri prin România cancerului și a demenței

Alexandru Herlea

Seule la vérité vous rendra libre

Cutia cu vechituri a lu' Potra

Istorie, imagini vechi, povești despre timpuri trecute, oameni care au fost.

DementiAwareness

A medical journalist/daughter writes about Frontotemporal Dementia, Alzheimer's and other memory diseases

http://madalinagramatoma.blogspot.com

CARTEA CU POZE ȘI POVEȘTI

Radu

http://www.raduc.eu/

sick*tired

give me a beer, a laptop and a nice chick and you can keep the beer and the laptop

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

The WordPress.com Blog

The latest news on WordPress.com and the WordPress community.

%d blogeri au apreciat asta: