Archive for the ‘ion diaconescu’ Tag

PNŢCD – o cronologie post-decembristă   4 comments


 sigla pntcd ochi albastru fond galben

1990

8 ianuarie 1990 – înscrierea PNŢCD în registrul partidelor politice. Preşedinte provizoriu: Corneliu Coposu.

20 mai 1990 – alegeri generale: PNŢCD obţine 2,50% din total voturi pentru Senat (= 1 senator), 2,56% în Camera Deputaţilor (=12 de deputaţi).

15 decembrie 1990 – PNŢCD constituie Convenţia Naţională pentru Instaurarea Democraţiei (CNID), alcătuită din PNŢ-CD, PNL, PSDR, PER, Partidul Alianţei Civice şi UDMR)

1991

26 noiembrie 1991– constituirea CDR (= CNID + Forumul Democratic Antitotalitar, alcătuit din Partidul Unităţii Democratice, Uniunea Democrat-Creştină, Alianţa Civică, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, Solidaritatea Universală, Asociaţia ’21 Decembrie’, Mişcarea România Viitoare, Sindicatul Politic ‘Fraternitatea’, Uniunea Mondială a Românilor Liberi)

27-29 septembrie 1991 – primul congres PNŢCD post-decembrist. Preşedinte ales: Corneliu Coposu, prim-vicepreşedinte  Ion Diaconescu; Valentin Gabrielescu, Ion Raţiu, Gabriel Ţepelea, Cicerone Ioaniţiu, Ioan Bărbuş, Ilie Păunescu, Şerban Ghica – vicepreşedinţi.

1996-1999

19-21 ianuarie 1996 – Congres PNŢCD. Preşedinte ales: Ion Diaconescu. În componenţa BNC se mai regăsesc: Gabriel Ţepelea – prim-vicepreşedinte, Radu Vasile – secretar general, Nicolae Ionescu-Galbeni, Ion Raţiu, Mircea Ciumara, Vasile Lupu, Ulm Spineanu, Remus Opriş, Mircea Popa Zlata şi Sorin Lepşa – vicepreşedinţi.

3 noiembrie 1996 – alegeri generale câştigate de CDR (PNŢ-CD, PNL, PNL-CD, PER, PAR, FER) obţine 30,17% la Camera Deputaţilor (83 deputaţi PNŢCD), 30,70% la Senat (27 senatori PNŢCD)

17 noiembrie 1996 – alegeri prezidenţiale. Emil Constantinescu (CDR) câştigă în turul 2 cu 54,41%.

12 decembrie 1996-30 martie 1998: prim-ministru Victor Ciorbea

17 aprilie 1998-13 decembrie 1999: prim-ministru Radu Vasile

1999:

17 aprilie 1999: V. Ciorbea părăseşte PNŢCD şi înfiinţează Asociaţia Naţională Creştin Democrată (ANCD)

14 decembrie 1999: după revocarea din funcţie de către E. Constantinescu, Radu Vasile înfiinţează Grupul Popular de Reflecţie, în cadrul PNŢCD

21 decembrie 1999: PNŢCD renunţă la portofoliul de prim-ministru în favoarea independentului Mugur Isărescu

27 decembrie 1999: BCCC al PNŢCD decide excluderea lui Radu Vasile din partid.
Citește restul acestei intrări »

PNȚCD – DIN NOU RĂSTIGNIT   1 comment


Evenimentele din ultima vreme au readus în atenţia opiniei publice un subiect grav care ar trebui să provoace îngrijorare: situaţia precară în care a ajuns partidul lui Corneliu Coposu, PNȚCD.

Hărţuit ani de zile prin instanţe de judecată de impostori, persoane obscure, modeste intelectual, travestiţi politic, demagogi dirijaţi, adevăratul PNŢCD al lui Maniu şi Coposu a fost răstignit din nou.
S-a profitat de oportunismul şi de maleficitatea nativă a complexaţilor, s-au exploatat orgoliile şi frustrările celor fără performanţă, reţetă sigură pentru demolarea oricărei construcţii.

Ţărănismul, aşa cum l-au gândit părinţii fondatori ai PNŢ este in primul rând o stare de spirit, o marcă de tradiţie preţuită şi abia după aceea o ideologie asumată de un partid.
PNŢCD înseamnă pentru opinia publică o prestaţie de mare onestitate in slujba României, consecvenţă şi fermitate cu care de-a lungul unei istorii exemplare întotdeauna a apărat întotdeauna principiile şi valorile democratice, s-a identificat total cu adevăratele interese ale ţării şi ale poporului român şi a militat înţelept pentru revenirea României postdecembriste in spaţiul de civilizaţie europeană. Toate acestea sunt „datul genetic” al acestui partid, unic şi inconfundabil în spaţiul politic labil dâmboviţean.

Acest brand se doreşte confiscat şi utilizat într-o construcţie politică „potemkinistă” cu toate ingredientele care consacră modelul autohton.
Ceea ce s-a lansat la Operă, sâmbătă 2 noiembrie, este doar un PNTCD surogat, neconvingător, o alăturare conjuncturală de componente confuze ideologic, cu intenţia evidentă de a deruta electoratul.

Nu poate fi PNTCD autentic acel hibrid precar care ignoră nume consacrate precum Ion Diaconescu, Gabriel Ţepelea, Şerban Ghica, Ion Bărbuş şi nu numără printre aderenţii săi declaraţi personalităţile recunoscute ale partidului, surorile Coposu, doamnele Rodica Coposu şi Flavia Bălescu, Nicolae Ionescu Galbeni, Gheorghe Ciuhandu, Ion Caramitru, Vasile Lupu, Andrei Dimitriu, Virgil Petrescu, Alexandru Herlea, Radu Sârbu, Sergiu Rizescu, Mircea Popa Zlatna, Mihai Grigoriu, Gheorghe Marinescu, Alexandru Cala Popescu, foşti demnitari PNTCD.

Ce este de făcut? Să se ştie că toate aceste personalităţi şi toţi ţărăniştii cu verticalitate şi onoare nu vor cauţiona un ansamblu politic având ca lider pe A. Pavelescu, o „vecinătate” inacceptabilă.
Este nevoie de deschiderea unui dialog constructiv între liderii partidului pentru a identifica şi promova o soluţie care să relanseze curentul creştin democrat după paradigma europeană.

O primă întâlnire va avea loc la data de 16 noiembrie, la Râmnicu Sărat, cu prilejul manifestărilor de omagiere a martirilor noştri. Evenimentul, care va aduna lideri ţărănişti din toată ţara, este deschis tuturor membrilor şi simpatizanţilor PNŢCD, indiferent de opţiuni.

O singură concluzie: realitatea românească şi interesele esenţiale ale României democrate şi europene, cer un partid creştin democrat funcţional, eficient şi credibil, cu legitimitatea şi onorabilitatea cu care era creditat PNTCD sub conducerea lui Corneliu Coposu. Este ceea ce ne propunem să facem.

PNTCD,
Andrei Dimitriu – preşedinte

Gheorghe Ciuhandu – preşedinte al Comitetului Naţional de Conducere

Mihai Grigoriu – secretar general.

București, 5 noiembrie 2013

sigla pntcd ochi albastru fond galben

Doi ani de la trecerea la cele veșnice a ultimului Patriarh al PNȚCD, Ion Diaconescu   2 comments


2 ani de la trecerea în veșnicie a domnului Ion Diaconescu

Ion Diaconescu, Președinte de Onoare al PNȚCD (1917-2011)

Astăzi se împlinesc doi ani de când Președintele Onoarei noastre s-a alăturat în Ceruri colegilor de partid și de martiriu, Corneliu Coposu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache și altor mii de țărăniști martiri.

Nu găsesc de cuviință  altceva astăzi, decât să repet la nesfârșit: iertare, domnule Diaconescu, iertare, martiri ai noștri,lumanare arzand iertare, pentru netrebnicia noastră, pentru nimicnicia noastră, pentru neputința noastră, pentru strivirea idealurilor voastre, pentru uitarea cu care v-am acoperit, scoțându-vă numele din Istoria pe care ați făcut-o, doar pentru a ne folosi de el întru meschine țeluri…
Iertare!

87 de ani de la înființarea Partidului Național Țărănesc   1 comment


sigla-rez-PNT-xlowres

 

 

 

 

Omagiu țărăniștilor care au îndurat martiriul în pușcăriile comuniste.

Vă somăm să renunțați la această impostură!   2 comments


sigla-rez-PNT-xlowresTimpul trece, lumea uită – căci memoria colectivă e scurtă. Să nu uităm, totuși, cum s-au iscat cruntele probleme din PNȚCD, în august 2008, când Marian Petre Miluț a reușit performanța de a fi singurul președinte care nu a participat la congresul propriului partid, contestându-i apoi rezultatele. Ba mai mult, împotriva unui număr de colegi a depus o plângere penală pentru fals. Care fals s-a dovedit  în justiție că nu a existat. Firesc ar fi ca justiția să-și urmeze de acum firesc cursul și să valideze Congresul PNȚCD din august 2008…

Mai jos vă prezint scrisoarea doamnelor Coposu și a domnului Ion Diaconescu, în care Miluț este somat să renunțe la impostură. 

Domnule Milut,

Flavia Balescu si Rodica Coposu-nelufurtuna.blogspot.com

Flavia Balescu si Rodica Coposu (foto: nelufurtuna.blogspot.com)

Am aflat cu neplacere ca in campania electorala pentru alegerile europarlamentare folositi un material in care asociati imaginii dumneavoastra imaginea fratelui nostru, respectiv a prietenului si a colegului meu de suferinta si de lupta politica, Corneliu Coposu.

Desigur, el apartine PNTCD – si este firesc ca partidul sa se sprijine in continuare pe el. Ne amintim insa cum, in diferite imprejurari, ati minimalizat crezul si eforturile celor care au luptat, au suferit si au recladit partidul.

Va reamintim ca, incepand cu 24 august 2008, in urma congresului extraordinar din acea data, la care am participat alaturi de alte sute de delegati, nu mai faceti parte din conducerea partidului, chiar daca, prin tertipuri avocatesti, ati intarziat pana acum inregistrarea noii conduceri si ati impiedicat astfel

Ion Diaconescu: 1917-2011 (foto: cdep.ro)

Ion Diaconescu (foto: cdep.ro)

activitatea PNTCD.

Toate acestea ne fac sa consideram ca fiind total nepotrivita asocierea dumneavoastra cu imaginea lui Corneliu Coposu. Va somam sa renuntati la aceasta impostura!

Rodica Coposu

Flavia Bălescu

Ion Diaconescu

București, 16 mai 2009

Scrisoarea în format pdf o puteți descărca de aici: scrisoare deschisa impostura milut

Doamnele Coposu şi Ion Diaconescu-scrisoare către Miluţ: renunţaţi la această impostură!

Vișinescu – responsabil de moartea lui Ion Mihalache   2 comments


Prin ungherele iadului comunistCum politica rusească urmărea subjugarea unei jumătăți a Europei și arestarea membrilor partidelor politice, Ion MIHALACHE a fost pe lista celor ce trebuiau lichidați. I s-a înscenat un proces, interzicându-i-se să candideze la alegerile din 1946 (care au fost furate), urmat de al doilea proces, înscenat pentru dizolvarea PNȚ-ului și decapitarea conducerii partidului. Condamnat la muncă silnică pe viață după 14 iunie 1947, a trecut prin anchetele dure ale lui Nicolschi, apoi prin închisorile și mai dure de la Galați, Sighet și după moartea lui Iuliu MANIU, când s-a hotărât desființarea închisorii politice de la Sighet, a ajuns la Râmnicu Sărat, în toamna anului 1955, după ce s-au făcut presiuni asupra lui să se desolidarizeze de politica dusă de Maniu și de PNȚ. Refuzând, a avut de îndurat pedepse din ce în ce mai dure. În 1957 este semnalată venirea anchetatorului bătăuș Gheorghe Enoiu, care l-a anchetat în închisoare. Atunci a mai fost anchetat și episcopul Alexandru Todea care, la puțin timp, a fost dus la Pitești, închisoare devenită pentru spionaj și înaltă trădare. La Râmnicu Sărat, Ion Mihalache nu a mai fost un nume, ci un număr: 51. Ioana Voiu-ARNĂUȚOIU, care a studiat dosarul, a constatat că sunt nenumărate rapoarte de pedeapsă și referate că era bolnav și avea nevoie de îngrijire medicală. Încă din 1956, medicul Grunberg semnalează maladia hipertonică și artero-scleroza. La referatul făcut către spitalul  Văcărești, pe 16 martie 1956, se menționează: „Vă facem cunoscut că deținutul nu se poate interna. Se va trata de către medicul unității, nefiind locuri libere în spital…”, semnat de lt. Col Tabârcă și dr. Rosenfeld.În august 1956, col. Lixandru Constantin și dr. Șerbănescu hotărăsc ca deținutul Ion MIHALACHE nu poate fi tratat de un medic specialist, „întrucât  are diagnosticul ca să fie tratat de medicul unității”.


Dr Grunberg, în noiembrie, recomanda tratament pentru maladiile constatate și „Regim alimentar norma 27, pat permanent și o pătură în plus timp de 75 zile”. Dar administrația nu ținea cont de acest referat. Dovada se află în raportul de pedepsire cu două zile de izolare, din data de 19 noiembrie 1957 pentru că „nu a respectat ordinul privitor la pat, fiind găsit învelit cu pătura, i-am atras atenția ‒ a răspuns că nu poate sta altfel, că este bolnav”
.

Pe 7 decembrie 1957 este pedepsit cu alte 3 zile de izolare, tot pentru pat și i-a răspuns supraveghetorului „să ia ceva să-i de în cap…”  Toți erau cu ochii pe el. În februarie 1958 (în plină iarnă, lt. Grigori Alexandru i-a făcut raport lui Ion Mihalache că a pus cărbunii pentru foc în gamelă și a spus să nu i se dea lui praf de cărbuni, că e bătrân și bolnav. Deci o gamelă de praf, pe o zi geroasă.

Boala agravându-se, doctorul a recomandat, pe 21 octombrie 1958, trei luni regim alimentar și pat, iar pe lângă bolile avute, s-a adăugat un glaucom și agravarea herniei inghinale. Cu toate acestea, se continuau măsurile represive. Într-una din zile, au intrat peste el în celulă, l-au tras jos din pat și i-au aruncat o găleată cu apă.

În luna februarie 1959, printr-un alt raport i s-a cerut o pedeapsă de 7 zile izolare, cu masa din 3 în 3 zile, pentru că „s-a și a închis geamul fără să raporteze”. Superiorul care a cercetat cazul afirma că „deținutul recunoaște că a închis geamul fără aprobare, pe motivul că nu mai putea de frig”.

Deci asupra lui în special se aplicau condiții de exterminare  și prin frig, în plină iarnă.

În fața înrăutățirii stării de sănătate, doctorul raportează: „S-a agravat starea generală anasarcă și spasm cerebral. Se recomandă pat și regim 3 luni”. Dar comandantul aprobă 30 de zile.

Pe 4 ianuarie 1960, un alt raport al ofițerului de serviciu Năstase Grigore menționează: „Fiind chemat de către supraveghetorul Mihu Gheorghe pe la orele 6:55, mi-a raportat că deținutul din celula 35, matricola 51, a ciocănit în scaun… am insistat să-mi spună dacă a ciocănit… el mi-a răspuns că nu, dar noi vrem să ne batem joc de el, că nu mai este altul în toată Europa condamnat ca el fără proces de recurs și ca să terminăm odată cu el.Pentru că a încercat să ia legătura cu deținutul de la celula 34, propun 4 zile de izolare„.

Se continuă rapoartele medicale care certifică bolile și chiar se propune fixarea unei centuri pe corpul deținutului, pentru a împiedica strangularea vechii hernii inghinale, care ar putea duce la „deces rapid”. În schimb, continuă rapoartele de pedepsire.

Numai la o lună după această recomandare, supraveghetorul raportează: „În timp ce supravegheam, am fost chemat de deținut prin ciocănituri în ușă și mi-a spus: Domnule Șef, dă-mi o îndrumare, aici este Mihalache, repetând acest cuvânt de două ori și eu l-am trimis la culcare”. Iar ofițerul de serviciu, în raportul său, menționează: „… acest deținut a mai avut asemenea cazuri, când și-a spus numele fără să fie întrebat, cer să fie pedepsit cu 5 zile izolare„. La 1 iulie 1962, Ion Mihalache prezenta hemipareză (membrul superior stâng și cel inferior stâng), și nici celelalte semne nu-i determină pe călăi să-l interneze într-un spital. Mai mult, în luna august 1962, printr-un nou raport, i s-au cerut 5 zile de izolare pentru că „a început să țipe în celulă de se auzea în toată secția… să i se repare geamul…”

Despre Ion MIHALACHE, care a murit pe 5 februarie 1963, martorul cel mai autentic, de la „fața locului” declară:

Acest OM, care a fost un exemplu de comportament, nu a murit de moarte naturală. El a fost asasinat cu premeditare, deoarece continua să rămână un simbol al rezistenței românești. În nenumărate rândurui a protestat, făcând să răsune tot celularul. Ofițerul politic și comandantul Vișinescu l-au bătut în permanență, i-au creat condiții să se îmbolnăvească și nu i-au acordat îngrijire medicală. Intrau și aruncau cu găleata apă pe el, în plină iarnă. Eu i-am supravegheat celula prin cele șase găuri pe care le făcusem în ușă. Pe Ion MIHALACHE îl băteau zilnic în celulă, până și-a dat duhul. Dacă n-aș fi fost de față, această mărturie n-ar exista. Acum, când sunt în lumea liberă, am datoria să anunț acest asasinat pe care l-a săvârșit comandantul Vișinescu. Strigătele: „Fraților, aici este Ion MIHALACHE. Mă omoară!” au răsunat zilnic în celular. Această crimă nu poate fi uitată„.

(Extras din cartea Prin ungherele iadului comunist: Râmnicu Sărat – Ion Diaconescu, Cicerone Ionițoiu.)

Rezistența PNȚCD

Ion Diaconescu – ultimul martor al iadului de la Râmnicu Sărat   1 comment


Vă prezint mai jos mărturia domnului Ion Diaconescu despre iadul temniței de la Râmnicu Sărat. Subtitlurile îmi aparțin.

IADUL DE LA RÂMNICU SĂRAT
Mărturie Ion Diaconescu

Pușcăria-aprozar

„Scriind aceste rânduri simt din plin povara responsabilității ce îmi revine deoarece, după știința mea, sunt singurul supraviețuitor, acum încă în viață, care poate să depună mărturie despre ce a însemnat acest iad de la Râmnicu Sărat.
Desigur, gândul de a face din fostul penitenciar de aici un memorial care să reprezinte încă un act de acuzare pentru tot ce a însemnat regimul comunist în această țară ne-a frământat pe toți cei care l-am suferit și care mai eram în viață după schimbările intervenite în decembrie 1989. Prinși în vâltoarea luptelor politice, abia în vara anului 1993 am găsit un scurt răgaz și, împreună cu Cornel Coposu, am făcut o vizită la fosta pușcărie să vedem cum s-ar putea realiza practic acest memorial.

Ion Diaconescu: 1917-2011 (foto: cdep.ro)

Ion Diaconescu: 1917-2011 (foto: cdep.ro)

Mărturisesc că, atât eu cât și Cornel Coposu, privind clădirea și incinta respectivă, am avut sentimentul că, deși stătusem în acest loc aproape șase ani de zile, le vedeam acum pentru prima oară.Corneliu_Coposu-libertatea.ro
Această stare sufletească arăta din plin condițiile de viață pe care le îndurasem în acești șase ani. De fapt aveam sentimentul că nu trăisem acești ani, ci am ieșit dintr-un mormânt. Numai celulele, toate la fel, ne păreau cunoscute, dar acum goale, fără dotările respective: patul de fier, sobița de tablă, cele două tinete, micul scăunel și oblonul din geam.
Cu ocazia acestei vizite am constatat că așa-zisul celular necesita o serie de reparații și înlocuriea tablei de pe acoperiș, cu o cheltuială importantă. Partea cea mai proastă era, cum am aflat tot cu această ocazie, că tot ansamblul ce forma penitenciarul Râmnicu Sărat devenise acum proprietatea unei societăți comerciale și, pentru a-l transforma în memorial, trebuia cumpărat de la această societate cu o sumă importantă.
Această manevră de înstrăinare a penitenciarului era făcută tot cu scopul de a se șterge orice urmă despre chinurile și suferințele îndurate aici.
Astfel, în aprilie 1963, după moartea lui Ion Mihalache, puținii supraviețuitori care mai existau în acel moment aici au fost răspândiți prin alte pușcării, iar penitenciarul a fost închis.
În același timp, s-a făcut un schimb de proprietăți între Ministerul de Interne sau Justiție și Ministerul Agriculturii, care va înființa un APROZAR în această incintă. După evenimentele din 1989, acest APROZAR se va privatiza, situație în care se află și în prezent.
Dar nu numai lipsa mijloacelor financiare constituia o problemă în calea realizării acestui memorial. O altă dificultate tot atât de importantă consta în faptul că, din cauza condițiilor în care am trăit, cu această izolare fantastică, este foarte greu să reconstitui o istorie a faptelor petrecute aici în acei ani. Istoria este un produs al acestei conviețuiri a ființelor umane, conviețuire care aici, la Râmnicu Sărat, a fost interzistă cu desăvârșire, fiecare dintre noi trăind de unul singur în acești ani cu visele și amintirile sale.”

Memorialul amânat

„Văzând dificultățile ce ne stăteau în calea înființării memorialului, fără a renunța la această idee, am hotărât împreună cu Cornel Coposu ca, în așteptarea unor vremuri și condiții mai favorabile, să montăm o placă de marmură la intrarea în fostul penitenciar, care să amintească trecătorilor despre existența acestui lăcaș al suferinței. Ulterior, după decesul lui Corneliu Coposu, în afară de această placă s-a mai ridicat, prin grija PNȚCD, un monument în amintirea tuturor martirilor de la Râmnicu Sărat. De asemenea, clădirea penitenciarului cu toate anexele sale a fost inclusă pe lista monumentelor istorice, nemaiputând fi demolată sau modificată fără aprobarea Comisiei Monumentelor Istorice.
În cele ce urmează, în ciuda dificultăților menționate, voi încerca să prezint, cu valoare de mărturie, amintirile pe care le mai am atât despre suferințele proprii îndurate aici sau din cele ce am aflat de la o serie de prieteni dragi care au trecut prin același calvar. Menționez că unele din aceste suferințe au fost relatate și în primul meu volum de amintiri intitulat „Temnița. destinul generației noastre”, scris în 1985 și publicat prima oară în 1998.”

O scurtă istorie

ramnicu sarat„Închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost construită înainte de primul război mondial, pe timpul Regelui Carol I, ca închisoare pentru răufăcătorii din județul Râmnicu Sărat, certați cu legea.
Ea dispunea de o hală principală ce cuprindea 35 de celule mici de 3,5×2 m, amplasate pe două nivele, precum și cinci camere mari de câte 32 mp. Desigur, la acestea se mai adaugă și alte încăperi pentru administrație și pază, dar pe care nu le-am văzut niciodată.
În perioada de început, închisoarea a fost destinată doar răufăcătorilor de drept comun din acest județ și împrejurimi, specia deținuți politici nu era întâlnită pe atunci în România.
Prima dată când au apărut deținuții politici propriu-ziși în închisorile românești a fost în 1938, odată cu înscăunarea dictaturii Regelui Carol al II-lea. Astfel, la 29 noiembrie 1938, au fost ridicați de la închisoarea Râmnicu Sărat un lot de legionari în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu. Lotul era format, în afară de acesta, din cei trei asasini ai lui I.G. Duca, așa-numiții „nicadori” și din cei zece asasini ai lui Stelescu, numiți Decemviri. Toți cei 14 au fost uciși sub pretextul că au încercat să fugă de sub escortă. În această închisoare se găsea un număr mare de deținuți legionari, astfel că în septembrie 1939, ca represalii la asasinarea lui Armand Călinescu, au fost uciși chiar în incinta penitenciarului alți 14 legionari. Probabil că și în perioada regimului Antonescu, mai ales după rebeliunea din ianuarie 1941, s-au mai aflat la Râmnicu Sărat și alți legionari, dar cred că aceștia au avut un regim obișnuit ca al deținuților de drept comun, nu dețin informații în acest sens. Odată cu înscăunarea regimului comunist și această închisoare, ca de altfel toate pușcăriile din țară, cunoaște o efervescență deosebită, fiind plină până la refuz de locuitorii din acest județ și județele limitrofe, arestați pentru diverse cauze ca dușmani ai regimului comunist.
Era perioada așa numiților deținuți administrativi, închiși ca indivizi periculoși, dar cărora practic nu li se putea pune în sarcină o culpă anume. Aceștia aveau la început un regim comun, fără să se facă vreo deosebire între condamnați sau necondamnați, deținuți politici sau de drept comun. Acești administrativi, care în toată țara erau zeci de mii, au rămas în pușcării până după moartea lui Stalin din 1953.
Începând cu anul 1954 s-a reglementat situația acestor administrativi, celor mai mulți li s-a confecționat în grabă un proces, ca să nu se zică că au stat nevinovați în pușcărie, iar alții mai norocoși au fost chiar eliberați.
Dintre oamenii politici cunoscuți a trecut în această perioadă prin închisoarea de la Râmnicu Sărat Ionel Lupescu. El era o personalitate cunoscută pe plan național, erou din primul război mondial, președinte al PNȚ din acest județ, arestat în 1949; a decedat în 1952 în închisoare, în urma suferințelor îndurate. De fapt, în acea perioadă, pușcăria de la Râmnicu Sărat a funcționat mai mult ca o sală de așteptare unde erau aduși adversarii regimului comunist din județele limitrofe, care nu mai aveau loc pe la sediile securității și erau aduși aici pentru anchetă și pregătirea procesului. Este foarte greu să reconstituim acum toate aceste lucruri și să aflăm identitatea acestor deținuți, ar necesita o muncă dificilă de răsfoit toate arhivele fostelor pușcării. În acest sens, merită un cuvânt special de laudă prietenul nostru bun Cicerone Ionițoiu, care a a cercetat multe din aceste arhive și a dezvăluit în lucrările sale un număr foarte mare de foști deținuți politici ai diverselor închisori și lagăre, inclusiv pe cei de la Râmnicu Sărat. Tot ce am aflat eu în decursul vremii au fost doar ecouri ajunse la urechile noastre, așa cum circulau ele în lumea pușcăriilor. Un neajuns însă consta în faptul că închisoarea de la Râmnicu Sărat, fiind de mici dimensiuni, aceste ecouri erau foarte puține și slabe. Astfel, într-o perioadă se spunea că în această închisoare se găsea un grup de legionari în frunte cu Nicolae Pătrașcu, iar prin aniii 1953-1954 au fost închiși aici lotul celor implicați în procesul reeducării de la Pitești, în frunte cu Țurcanu pentru anchetă și pentru execuție. Desigur că ocazional s-au mai perindat prin acea închisoare mulți alți deținuți din tot spectrul politic. În acest sens, îmi amintesc că pe peretele unei celule în care am stat, am descifrat scrijelit și numele lui Titel Petiescu, președintele Partidului Social Democrat. Rezultă că și el a trecut pe aici.
În tot cazul, prin 1955-1956 am aflat cu certitudine că la Râmnicu Sărat, după închiderea închisorii de la Sighet, ajunsese Ion Mihalache și ceilalți supraviețuitori ai lotului Maniu. Acesta din urmă murise acolo în 5 februarie 1953.”

Un nou regim în temnițele comuniste: izolarea

„Închiderea închisorii de la Sighet făcea parte dintr-un program special pus în aplicare după moartea lui Stalin. În baza acestei noi directive, tortura și bătăile în pușcărie trebuiau diminuate sau făcute mai cu perdea, iar accentul trebuia pus pe măsuri de izolare draconice, care să acționeze asupra psihicului deținuților. Cu acea ocazie s-au montat obloane peste toate ferestrele din pușcării și s-a reglementat în mare măsură situația deținuților necondamnați încă. Aceasta nu însemna câtuși de puțin o ameliorare a vieții deținuților, ci încercări de a îmbunătăți imaginea regimului comunist pe plan internațional. În acest sens, îmi amintesc că în 1953, pe când lucram de aproape trei ani la minele de plumb de la Nistru, a avut loc o evadare a patru deținuți și, ca urmare, s-a dezlănțuit ca represalii o teroare extraordinară, cu bătăi și carceră pentru toți deținuții care de fapt nu aveau nicio legătură cu evadarea. Regimul devenise insuportabil și aproape toți deținuții am declarat grevă și am refuzat să mai lucrăm. Era un gest de rebeliune pe care regimul nu-l putea suporta. Ca urmare, 50 de deținuți de la mina Nistru, considerați conducători ai grevei, la care s-au mai adăugat 31 de recalcitranți de la celelalte mine, am fost puși în lanțuri și duși la Zarea Aiudului. Am stat în lanțuri, dormind pe rogojină jos pe dușumea, fără foc, cu niște zdrențe pe noi, șase luni de zile. De la 21 septembrie 1953 până la 21 martie 1954, pentru vina că am refuzat să mai lucrăm în mină în asemenea condiții. Deci, aceasta era ameliorarea!
De asemenea, în primăvara lui 1957 mă găseam iarăși în Zarea Aiudului, izolat de unul singur în celulă, după o anchetă de 5 luni la Securitatea din Cluj. Ancheta se referea la legăturile cu exteriorul pe care le stabilisem cu ajutorul unor maiștri și gardieni pe când lucram la fabrica Aiudului. De aceea, în mai 1957 am fost printre inițiatorii grevei foamei la care au aderat până la urmă 700 de deținuți din Zarcă și celularul mare ai Aiudului. Prin amploarea și durata ei, greva a fost o reușită, dar eram sigur că regimul nu va lăsa această manifestare dușmănoasă fără o replică. Greva a avut loc în luna mai 1957, după care au urmat vreo două luni de liniște până în luna august, când într-o zi o serie de deținuți mai deochiați am fost scoși din Zarcă și duși la magazie să ne luăm bagajul; văzând componența lotului care se formase, mi-a venit imediat în minte supoziția că este vorba de riposta regimului față de greva noastră. Dar printre cei scoși în curte am văzut și pe Nicu Adamescu și alți câțiva deținuți aduși de la închisoarea din Oradea și de la Botoșani, precum și pe Cornel Coposu și alți vreo doi aduși de la Gherla, care nu aveau nici o legătură cu greva. Deci mă hrăneam cu iluzia că ar putea fi și o simplă reorganizare pe criterii politice, majoritatea celor din lot erau țărăniști. După cum am menționat, din lot făcea parte și Corneliu Coposu, venit de la Gherla. El fusese încă de foarte tânăr secretar al lui Iuliu Maniu, iar eu fiind în cercul din jurul lui Ion Mihalache era normal să ne cunoaștem de multă vreme. Cornel Coposu fusese arestat în iulie 1947, odată cu conducerea partidului, iar eu la 1 decembrie 1947, deci eram amândoi în pușcărie de circa 10 ani, dar abia acum ne vedeam pentru prima oară ca deținuți. Gulagul românesc era atât de mare, că greu ne puteam întâlni. M-a suprins cu plăcere faptul că, deși nu ne întâlnisem niciodată, el știa o mulțime de lucruri din activitatea mea din pușcărie. Adică el nu uitase nici în pușcărie că era, între altele, și secretar general adjunct al partidului și deci îi revenea sarcina să fie la curent cu tot ce se întâmpla în partid.”

De la Aiud la Râmnicu Sărat

„În compartimentul comun al vagonului am reîntâlnit și pe vechii prieteni din Biroul de Conducere al Tineretului și am putut sta de vorbă între noi ceasuri întregi. Dintre aceștia erau Nicu Adamescu, Ioan Puiu și Alecu Bratu. De asemenea am reîntâlnit pe Marius Rusu din organizația PNȚ Iași, pe care îl cunoșteam din fabrica penitenciarului Aiud și am cunoscut acum pe Ovidiu Borcea, care fusese arestrat ca elev pentru activitate intensă anticomunistă și pe Jenică Arnăutu, fost ofițer și fost luptător partizan în munții Bucovinei. Și Borcea, și Arnăutu erau acum țărăniști din tot sufletul.
Tot cu această ocazie, am revăzut după mai bine de 10 ani pe Augustin Visa. El făcuse parte dintr-un grup de condamnați la moarte pe timpul lui Antonescu, pentru spionaj în favoarea anglo-americanilor, dar salvați în ultimul moment de răsturnarea din 23 august 1944. În perioada 1945-1947, Visa fusese delegat de partid cu coordonarea activității tineretului, realizând o strânsă prietenie cu noi, din fruntea tineretului. Visa, având în vedere legăturile lui cu anglo-americanii, fusese predat NKVD-ului sovietic și ținut în lagăre în Siberia până în 1955, când a fost amnistiat. Adus în țară, a fost arestat de români iarăși și acum se găsea în dubă cu noi. A avut șansa ca după câteva luni să i se dea drumul definitiv. Din relatările lui rezulta că regimul pe care l-a avut în URSS a fost mai puțin dur ca al nostru în România, printre altele avusese legături prin poștă și cu familia.
De asemenea, am reîntâlnit tot în compartimentul mare al dubei o serie de prieteni, colegi de suferință, și anume: Victor Anca, Teodor Roxin, Cornel Velțeanu, ziaristul Vasilică Munteanu, Octav Rădulescu, Aurel Dobrescu, Cezar Simionescu, Constantin Hagea și Mălin Bosca, toți deținând funcții importante în cadrul PNȚ.
În boxele mai mici ale dubei, după cum am reconstituit mai târziu, se găseau membrii guvernului Antonescu care mai erau în viață în acel moment: generalul Constantin Pantazi, Ion Petrovici, generalul Nicolae Stoenescu, doctor Petre Tomescu, Alexandru Neagu, Titus Dragoș, generalul Nicolae Dragomir, generalul Gheorghe Jienescu și foștii miniștri liberali Mihai Romniceanu și Alex. Alexandrini.

Târziu în noapte am simțit că vagonul dubă în care călătorisem a fost decuplat și, prin crăpăturile obloanelor din geamuri, am descifrat că ne găseam la Râmnicu Sărat. Toată noaptea aceea, cu măsuri extraordinare de izolare și siguranță, s-a făcut transferul nostru, unul câte unul, din dubă în penitenciar, trecând și printr-o celulă specială, unde am fost echipați cu hainele de pușcăriași. Celularul în care am intrat părea foarte mic în comparație cu Aiudul, iar celulele erau dotate cu paturi pentru un singur deținut. Abia am adormit și m-a sculat o bătaie stridentă de clopot, care semnifica deșteptarea. Gardianul a intrat și mi-a anunțat programul: deșteptarea la 5 dimineața, aranjezi patul după o tehnologie specială și, până la ora 10 seara, era strict interzis să stai pe pat sau măcar să te reazemi de el. Trebuia fie să te plimbi în celulă, fie să stai pe un mic scaun rudimentar, orientat în așa fel ca prin vizetă să fii permanent văzut. Dacă închideau ochii stând pe scaun, erai imediat atenționat și, dacă persistai, erai pedepsit. Nu aveai voie să atingi pereții ca să încerci să iei legătura cu vecinii, nu aveai voie să faci niciun zgomot care s-ar fi putut auzi dincolo de celulă. Dotările celulei constau dintr-un pat de fier cu o saltea de paie primitivă și o pătură, o sobiță de tablă și două tinete de lemn petnru apă și necesitățile fiziologice. Fereastra era foarte sus și cu obloane, astfel că nu se putea zări nimic afară. Urmare la acestea, un bec electric puternic lumina permanent celula zi și noapte.
Pe parcurs am aflat și alte măsuri privind programul nostru, dar în toate se observa o grijă extraordinară petnru a se realiza cea mai teribilă izolare. Astfel, eram scoși aproape zilnic la aer, tot unul singur, în una din cele două curți ale celularului. Dacă prin coridorul prin care treceam se afla întâmplător un străin sau ceva care nu trebuia văzut de către noi, ni se puneau ochelari negri până ajungeam în curte.
Plimbarea, care dura vreo 20 de minute, se făcea sub stricta supraveghere a unui securist din prepeleac. Te învârteai în cerc sau stăteai pe scăunelul adus cu tine. Nu aveai voie să iei nimic de jos sau să faci vreo mișcare aparte. Adusul mâncării și scosul tinetelor se făcea de deținuții de drept comun, care le puneau la ușa celulei. Gardienii deschideau ușa și, fără să ieșim din celulă, întindeam mâna și luam gamela sau tineta. Vreme de șase ani de zile nu am zărit măcar o dată figura acestor servanți ai noștri.”

Alfabetul Morse – legătura cu lumea, legătura între deținuți

„În ciuda acestor măsuri draconice, am încercat să stabilesc legătura cu vecinul din dreapta prin ciocăneli ușoare în perete, care trebuiau auzite de el dar neauzite de gardienii de pe coridor. După mai multe încercări, ne-am înțeles până la urmă în alfabetul Morse, foarte cunoscut la Aiud. Acest alfabet fusese adaptat la condițiile pușcăriei, folosind o ciocănire pentru punct și un dubleu rapid de două ciocănituri pentru linie. Mare bucurie mi-a produs faptul când am descoperit că acest vecin din dreapta era Cornel Coposu. El a ciocănit mai departe în dreapta lui și l-a descoperit pe Ion Puiu și astfel realizasem un grup de trei prieteni. Din păcate, șirul se termina aici. Puiu fiind prima celulă după această latură, nu mai avea alți vecini. Îmi revenea sarcina să continui șirul în stânga. După vreo două săptămâni de încercări i-am înțeles alfabetul pe care îl folosea și ne-am înțeles învățându-l Morse. Era Ilie Lazăr din lotul Maniu-Mihalache, cunoscut ca tribun al Ardealului. El mi-a transmis știri precise despre ce se întâmplase la Sighet. Într-adevăr, Iului Maniu, președinte al PNȚ și conducător al opoziției anticomuniste, murise la Sighet în 5 februarie 1953, fără cea mai elementară îngrijire și asistență medicală. Fusese îngropat într-o groapă necunoscută, într-un fel de cimitir al săracilor. După moartea sa și schimbarea direcției politice, regimul a hotărât închiderea penitenciarului Sighet, iar pentru aceasta, toate personalitățile politice închise aici, care supraviețuiseră, au fost suspuse la presiuni extraordinare pentru a se lepăda de crezul și trecutul lor politic, preamărind realizările regimului comunist. Mulți dintre acești oameni politici, printre care cei mai cunoscuți au fost Gheorghe Tătărăscu și Titel Petrescu, au subscris la această cedare. Nici unul însă dintre supraviețuitorii lotului Maniu nu a cedat. Aceștia, în frunte cu Ion Mihalache, au fost duși la securitate la București și supuși la grele presiuni pentru a se lepăda de trecutul lor. Nereușind să le smulgă această cedare după aproape doi ani de presiuni, în 1955 fuseseră aduși aici, la Râmnicu Sărat, cu acest regim de exterminare. În acel moment, mai erau în viață aici la Râmnicu Sărat Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Victor Rădulescu-Pogoneanu, care era paralizat, și diplomatul Camil Demetrescu. De la Ilie Lazăr am aflat atunci că Ion Mihalache se găsea într-o celulă sus, la etaj, chiar deasupra celulei lui Puiu și adesea era scos la aer chiar în curtea de sub ferestrele noastre. Menționez că închisoarea avea două curți unde eram scoși la aer, curtea a doua găsindu-se pe sub ferestrele celulelor din ramura opusă nouă. Din momentul când am aflat unde este Mihalache, a pus stăpânire pe mine gândul să-l văd, știindu-mă legat sufletește de el în cel mai înalt grad. Pe lângă faptul că îmi era rudă și prieten foarte apropiat cu părinții mei, când Mihalache a pus bazele Partidului Țărănesc, întreaga familie l-a urmat cu entuziasm, întărind această prietenie.”

Strigăte riscante

„Pentru a-l vedea, singura soluție posibilă era să urmăresc când este scos la aer în curtea noastră și, suindu-mă în pat, să mă cațăr pe geam și să-l văd prin crăpătura oblonului. În pușcărie, auzul mi se dezvoltase enorm și puteam urmări pașii gardienilor prin coridoare, chiar dacă purtau pâslari, și ai deținuților prin curte. Astfel că la prima ieșire în curtea aceasta, suit pe pat, m-am cățărat pe fereastră și l-am zărit prin crăpătura oblonului. Toată acțiunea a durat câteva zeci de secunde. Mărturisesc că înfățișarea lui mi-a produs un adevărat șoc! Ion Mihalache pe care îl știam era un bărbat viguros, plin de viață, cu părul castaniu. Îl văzusem ultima oară în 1947, cu o zi înainte de a fi arestat. Călătorisem împreună în același autobuz, mergând la țară. Acum, prin crăpătura oblonului, vedeam un bătrân cu părul alb, încovoiat, cu capul între umeri, târându-și cu greu picioarele. Este drept că trecuseră zece ani de atunci, dar starea lui de acum arăta mai ales chinurile prin care trecuse în acest timp.
Am simțit imediat nevoia să fac ceva, un gest prin care să-i arăt că nu l-am uitat, că suntem alături de el și lupta sa, mai ales noi, tineretul partidului și familia sa. Sub impulsul acestor sentimente, cu mari riscuri, în momentul când i-am simțit pașii lângă fereastra mea, m-am cățărat iarăși la geam și i-am strigat tare prin oblon: „Aici Nelu Boțești. Totul merge bine!” Am ales această formulă, care pentru el era clară, mă identifica imediat, iar eventualii gardieni care au auzit nu vor înțelege nimic. Mihalache a auzit și a înțeles mesajul, că în următoarele ture ale plimbării s-a apropiat până la perete de geamul meu, a încetinit pasul să aștepte noi mesaje. În săptămânile care au urmat, când venea în această curte, de cinci sau șase ori am repetat gestul, folosind mesaje asemănătoare, ca:
„Situația politică este bună!” sau „Tineretul partidului este aici!” și „Toată familia este bine!” etc.
Erau cuvinte de încurajare, care să-i dea sentimentul că nu este singur pe acest drum al suferinței. Proba cea mai sigură că Mihalache a înțeles mesajul meu constă din faptul că a simțit nevoia să-mi răspundă. În acest sens, cam după o lună de la primul meu mesaj, într-un moment de liniște, a bătut tare în ușa celulei și a strigat cu putere să audă tot celularul: „Aici Ion Mihalache! Sunt torturat că nu vreau să dau declarațiile mincinoase care mi se cer. Sunt bolnav și mi se refuză medicamentele și îngrijirea medicală!”. Restul nu s-a mai auzit că între timp i-au descuiat ușa, gardienii au pătruns la el și se auzeau numai bușiturile acestora și gemetele lui Mihalache.”

Ion Mihalache – supus la tratamente sălbatice de Vișinescu

ion_mihalache detinut-corneliu-coposu.ro„De fapt, cam din această perioadă Mihalache s-a găsit într-un război deschis cu conducerea pușcăriei. A fost și bolnav și a mai ieșit doar foarte rar la aer. Cred că după 1960 nu a mai ieșit deloc din celulă și tot de atunci, din cauză că era bolnav, nu s-a mai ridicat din pat. În această situație, gardienii, în frunte cu directorul Vișenescu, năvăleau în celulă, îl trânteau jos pe pardoseală și îi scoteau patul afară. Luni de zile a avut parte de acest tratament sălbatic, până la 5 februarie 1963, când și-a dat sfârșitul, fără nici un fel de asistență medicală.
A murit în aceeași zi de 5 februarie ca și Maniu, dar după zece ani de chinuri, de fapt era și mai tânăr cu zece ani decât acesta. Moartea în condiții identice a acestor doi bărbați iluștri, care au avut o contribuție esențială la făurirea României Mari, Iuliu Maniu, prin adunarea de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, iar Ion Mihalache ca erou al luptelor de la Mărășești, reprezintă o pierdere gravă și o pată neagră în istoria acestei țări.
În afară de grupul pe care îl constituisem cu Cornel Coposu, Ilie Lazăr și Ion Puiu, se mai constituiseră în condiții similare și alte asemenea grupuri de câte doi sau trei vecini, dar era imposibil să faci legătura de la un grup la altul. În afară de acestea, spionajul gardienilor pe la ușile celulelor devenise foarte activ, foarte greu putea fi ocolit. Când erai prins, erai pedepsit cu așa zisa izolare. Ți se scotea saltaua afară, trebuia să dormi pe fiarele patului, iar hrana se reducea la jumătate: două zile numai ciorbă, fără mămăligă și o zi mămăligă fără ciorbă. Pedeapsa dura în medie zece zile.”

Tusea pe alfabetul Morse – comunicare subversivă

„În aceste condiții, s-au încercat tot felul de metode pentru a scăpa de supravegherea gardienilor. Până la urmă, cu multă ingeniozitate, s-a rezolvat problema. Soluția a fost Morse tușit. Cred că a fost o invenție colectivă, impusă de condițiile de acolo. Deci, profitam de faptul că în timpul plimbării din curte eram supravegheați doar de soldatul din prepeleu, care interzicea orice manifestare suspectă, dar tusea nu avea cum să o interzică.
Oricine avea un mesaj de transmis, tușea în curte când era la aer, în ritmul alfabetului Morse, un tușit simplu pentru punct și unul dublu pentru linie. Metoda a prins imediat, toți cei care nu voiau să renunțe la luptă și-au însușit-o și vreme de aproape cinci ani de zile, aceasta a fost ca o mană cerească, care ne-a ajutat să supraviețuim. Desigur, nu trebuia tușit din celule, ca să nu le dăm de bănuit la gardieni. Nu trebuie să ne închipuim că acest tușit era un lucru ușor. Pentru a exprima o literă trebuia tușit de 3 sau 4 ori în cascadă și, socotind în medie vreo cinci litere pentru un cuvânt, rezultă aproape o sută de tușituri pentru a exprima câteva cuvinte. De multe ori, când veneam după cele 20 de minute de aerisire, eram epuizat, dar satisfăcut de contribuția la această acțiune de menținere a moralului. Din cauza acestor greutăți, deși cam jumătate din deținuții de la Râmnicu Sărat recepționau aceste emisiuni, cei care emiteau aproape în fiecare zi erau Cornel Coposu, Puiu, părintele Balica, Borcea și cu mine.
Prin iarna 1958-1959, Jenică Arnăutu, unul dintre cei mai tineri deținuți, ne anunță că a intrat în greva foamei pentru a obliga administrația să-l ducă la spital. Noi, cei veniți din Zarea Aiudului, care aveam experiența unei greve de 23 de zile susținută de 700 de deținuți, dar rămasă fără efect, i-am cerut insistent să renunțe. cum se va putea afla în țară, ziceam noi, că un deținut de aici este în grevă când nici pușcăria de la Râmnicu Sărat nu era cunoscută. Cu toate insistențele noastre, Jenică nu a vrut să renunțe și, alimentat artificial, cu furtunul, a fost chinuit vreo 3 luni de zile, până când a murit în floarea vârstei, adăugând încă o crimă la zestrea de crime ale regimului comunist.
În 1964, după eliberare, i-am povestit tatălui său, un distins bucovinean, tot ce știam atunci de Jenică. Osemintele lui au fost găsite în cimitirul orașului Râmnicu Sărat și reînhumate în mormântul familiei din satul său.”

Regăsiri și plecări

„Tot prin iarna 1958-1959 s-a mai petrecut un eveniment în viața pușcăriei de la Râmnicu Sărat. Sosise un nou lot de deținuți și niciuna din cele 35 de celule nu mai era liberă. În aceste condiții, o serie veche de locatari am fost grupați câte doi în celule, fără să se schimbe ceva din celelalte reguli de izolare. Printre cei astfel comasați am fost și eu care astfel, vreme de câteva luni, am avut șansa de a sta în aceeași celulă cu Cornel Velțeanu, pe care îl cunoșteam de la partid. Aveam voie să vorbim între noi, dar în șoaptă, astfel ca să nu se audă nimic înafară. Și astfel ne-am povestit multe lucruri interesante din viața noastră.
Tot atunci, din păcate, am făcut o gripă foarte grea, care mi-a pus viața în pericol. Cred că era o epidemie, că tot atunci, în celula de deasupra noastră a murit generalul Dobre, pe care îl avuseserăm ca ministru în perioada în care am lucrat și eu în ministerul economiei.
Arătam foarte rău și, la cererea mea insistentă, medicul penitenciarului mi-a spus că a făcut raport să fiu trimis la închisoarea-spital Văcărești. După plecarea doctorului, Velțeanu, privindu-mă cu îngrijorare, mi-a spus cam așa: „Dragă Nelule, te știu un om curajos și îți spun tot adevărul. Eu am înțeles din cuvintele doctorului și din felul cum se manifestă boala ta că ai cancer și probabil că nu o să ne mai vedem vreodată. Deci, dacă ai ceva de transmis familiei, spune acum!”
Cuvintele lui m-au șocat, păreau o condamnare la moarte. El îmi povestise că prima lui soție murise de cancer și că el, temându-se să nu se contamineze, studiase mult simptomele bolii, deci diagnosticul lui era credibil. Pozând în om curajos, dar numai eu știam ce era în inima mea, i-am spus că nu am nimic important de transmis dar, după schimbarea vremurilor, să-mi ducă osemintele la cimitirul din sat. Totuși, au mai trecut vreo două săptămâni până am fost dus la Văcărești și cred că momentul de vârf al gripei trecuse deja. De fapt, spitalul de la Văcărești părea mai mult un lagăr de muribunzi. Am stat într-o cameră cu cinci asemenea muribunzi, dintre ei cel mai mult m-a impresionat un țăran vâlcean adus de la penitenciarul din Botoșani, umflat în ultimul hal de ciroză. Mi-a povestit că scosul din vagon și dubă se făcuse târâș, nu se putea ține pe picioare. A sosit la spital într-o joi și timp de patru zile nu l-a văzut nici un medic. Era pe deplin conștient și luni mi-a spus următoarele: „Eu o să mor în noaptea asta. După ce mor, vă rog să nu anunțați gardienii până dimineață, căci după ce mor mă dezbracă și mă duc la morgă în pielea goală. Eu am aflat că uneori morții își mai revin pentru o scurtă perioadă și ar fi groaznic să mă trezesc în pielea goală printre cadavre”. Dar nu a apucat noaptea. În scurt timp după ce mi-a făcut această rugăminte, a murit și nu i-am putut îndeplini cererea. A venit gardianul cu plantoanele, l-au dezbrăcat și l-au dus la morgă.
Alt coleg de suferință avea artrită și cu picioarele tăiate avea dureri groaznice. Când am plecat, era în comă. După vreo două săptămâni am plecat de la spital cu o ușoară ameliorare, dar mai ales cu vestea bună că totuși nu am cancer.”

Din nou la izolare

„Revenit la Râmnicu Sărat, am avut o surpriză foarte neplăcută, se redusese numărul deținuților și astfel se revenise la forma inițială, fiecare deținut singur în celulă. Astfel am ajuns singur în altă celulă de la parter, situată pe partea opusă. Sistemul Morse tușit funcționa în continuare și, de cum mi-am semnalat revenirea, prietenii mi-au cerut insistent știri. Din păcate, și din acest punct de vedere eram foarte sărac, dar totuși vreme de câteva săptămâni, am reușit să întrețin această activitate politică cu emisiunile mele. Odată știrile epuizate, am intrat iarăși în lumea viselor și amintirilor proprii, trecând în revistă tot ce mi se întâmplase și tot ce speram să mai vină.
Noua celulă în care mă găseam, fiind situată pe latura nordică a clădirii, era și mai întunecoasă, și mai friguroasă ca prima celulă. În plus, mai avea un inconvenient. Datorită orientării sale, făcea posibil să se audă uneori noaptea muzica și cântecele de la un local de petrecere din apropiere. Ce sinistru sunau în liniștea noastră mormântală aceste ecouri de veselie! Păreau ca o batjocură pentru suferințele noastre.
Între timp, în anii care s-au scurs, interveniseră schimbări în compoziția grupului inițial de locatari ai închisorii. Informațiile respective le-am adunat în timp, prin observațiile făcute de diverși colegi de suferință și difuzate cu ocazia emisiunilor din curte. Toate crăpăturile prin uși și obloane, precum și interpretarea celor mai mici zgomote ne ajutau în acest sens. Astfel, am aflat că unii dintre cei cărora le expirase pedeapsa au plecat între timp. Printre cei care plecaseră se găsea și fostul ministru Petrovici și ziaristul Vasilică Munteanu. Aceștia beneficiaseră de faptul că se găseau pe lista celor grațiați de către Petru Groza la moartea sa. Ei fuseseră însă obligați să dea, cu această ocazie, declarație de renegare a trecutului lor și a orientării politice. Printre cei zece grațiați se afla și fostul ministru Aurel Dobrescu, care a refuzat cu demnitate să dea o asemenea declarație și a murit în chinuri la Râmnicu Sărat. Într-o altă celulă dintre cele trei care făceau legătura la etaj între cele două laturi ale celularului, se afla fostul lider comunist Vasile Luca, condamnat la pedeapsă grea, deoarece făcuse parte din grupul Anei Pauker în luptă cu Gheorghiu Dej pentru putere.
Totuși, Vasile Luca a avut un regim mai special. Ținându-se seama că în meseria lui de bază fusese tâmplar, i se amenajase în celula vecină un mic atelier de tâmplărie unde în lungi perioade își umplea timpul și golul izolării cu această activitate. Din lotul lui Vasile Luca se mai afla la Râmnicu Sărat și Alexandru Iacob, fost ministru comunist, situat în celula de deasupra mea, la etaj.
Tot pe căile menționate am descoperit la un moment dat prezența printre noi a cunoscutului amiral Horia Măcelaru, a fostului ministru Alexandru Constant, a unui grup de trei preoți romano-catolici și a episcopului greco-catolic Alexandru Todea.”

Credința – lumină într-un microcosmos sinistru

„Dar foarte puține erau evenimentele din acest sinistru microcosmos în care ne duceam viața. Zilele semănau una cu alta într-o monotonie ucigătoare, aproape nimic care să mai rămână în conștiință și amintire. Același ritual cu sculatul, aceeași percheziție la schimbatul turei de gardieni, dimineața, aceeași ciorbă săracă, același frig și condiții mizere. Lucru curios în această monotonie ucigătoare, atât eu, cât și ceilalți colegi am știut exact zilele calendarului. În orice moment m-ar fi întrebat cineva, aș fi răspuns cu precizie, spre exemplu, miercuri, 10 iulie 1960. Un singur lucru ne încurca, data Paștelui și a sărbătorilor legate de această zi. După cum știam, Paștele se stabilea după regula: „prima duminică de lună plină după echinocțiul de primăvară”, iar ortodocșii mai introduseseră o restricție și „după Paștele evreilor”. Dar, într-o bună zi, părintele Balica ne-a cerut să urmărim cu atenție emisiunile următoare și în câteva dintre ele ne-a învățat o metodă prin care se putea calcula atât Paștele catolic, cât și cel ortodox, valabilă pentru toți vecii. Invenția era a unui matematician francez și consta dintr-o serie de operațiuni aritmetice, operându-se de fiecare dată cu restul. Desigur că acum, ca oameni liberi, este mai ușor să te uiți în calendar și să afli când cade Paștele, deoarece am uitat metoda dezvăluită de părintele Balica. Încurajat de acest succes, părintele Balica ne-a propus, pentru cei ce vor, să ne spovedească cu ocazia Paștelui, cred din 1961, ofertă pe care am primit-o cu recunoștință. La un semnal al lui, părintele făcea în șoaptă slujba cuvenită pentru spovedanie, iar la terminare emitea un alt semnal. Noi, pe rând, ne mărturiseam păcatele în gând și ne spuneam numele, pentru a fi pomeniți de el. De fapt nici noi, nici părintele Balica nu ne spuneam decât o literă prin care ne identificam. Așa, de exemplu, eu aveam pentru identificare litera „N”, de la Nelu. A fost cea mai impresionantă spovedanie din viața mea.
Entuziasmat de acest succes, Puiu i-a cerut părintelui Balica să ne și împărtășească a doua zi, dar părintele i-a explicat că regulile bisericești nu permit acest lucru, adică preotul trebuie să fie prezent la săvârșirea acestui ritual.”

La Văcărești aștepta Colier…

„Starea sănătății mele era destul de precară și, deși mi s-au mai făcut vreo câteva injecții, arătam destul de rău. Așa se explică faptul că într-o zi, cred că era prin 1961, medicul îmi spune că mă va trimite iar la spital. Deși știam din experiența făcută cu doi ani înainte că o vizită la spital nu însemna însănătoșire, m-am bucurat totuși, gândindu-mă că pot să vin cu tolba plină de știri așteptate cu nesaț de toți morsiștii de la Râmnicu Sărat.
Călătoria a decurs în condiții bune, anume am avut șansa ca vagonul dubă să fie atașat la începutul trenului și o jumătate de oră, cât a stat trenul în Gara de Nord, nu m-am dezlipit de crăpătura cuștii în care eram închis și am privit cu nesaț lumea de pe peron. Mi se păreau niște ființe extraterestre, din altă lume. Ajuns la Văcărești însă, am avut o veste rea. Am aflat că directorul închisorii spital ajunsese colonelul Colier de la Aiud. El mă dusese în 1956 în cătușe și ochelari negri de la Aiud la securitatea Cluj pentru anchetă și dacă sesizează acum venirea mea la Văcărești mă va izola din nou. Chiar așa s-a întâmplat. El a aflat și m-a plasat în cea mai izolată celulă. Aveam vecini două coridoare și o celulă locuită de o fată nebună care țipa zi și noapte.”

Cine e președintele Statelor Unite?

„Tratamentul medical a constat din câteva injecții care puteau fi făcute și la Râmnicu Sărat. Pentru injecții eram escortat de un gardian care nu-mi permitea nici o mișcare aparte cu ocazia deplasării. Totuși, într-o zi m-a lăsat câteva zeci de secunde liber, intrând să ia ceva dintr-o cameră. Întâmplarea a făcut ca tocmai atunci să treacă prin coridor un deținut neînsoțit. Când l-am văzut, m-am repezit la el și l-am întrebat precipitat: „Cine este președinte în America?” Acesta, crezându-mă nebun, s-a speriat și a vrut să fugă. Eu l-am apucat de mână și i-am spus: „Nu sunt nebun, sunt izolat de ani de zile; spune repede!” Părea că l-am convins și, într-o românească stâlcită, cu accent unguresc, mi-a spus că președinte e un oarecare Kendi de origine maghiară. Surprins l-am întrebat din ce partid și mi-a spus: „democrat”. Cu acestea dialogul s-a oprit brusc, pentru că venea gardianul. De fapt era vorba de John Kennedy, iar noi, la Râmnic, deși trecuse mai bine de un an de la alegeri, încă nu aflasem cine era președintele american, țara de la care așteptam mântuirea. După vreo cinci zile am fost expediat înapoi la Râmnicu Sărat, tot așa de bolnav și tot așa de sărac în știri. În mod cert a fost mâna lui Colier. Am cerut scuze colegilor de suferință care mă așteptau să vin cu tolba plină și le-am explicat condițiile vitrege pe care le-am avut. De fapt, ieșirea aceasta la spital a durat mai puțin decât o pedeapsă cu regim de izolare, care dura, în medie, 10 zile, fără saltea și cu hrana înjumătățită. În cei șase ani am avut și eu parte de vreo zece asemenea izolări. Revenit la Râmnicu Sărat, ne-am reluat agonia noastră de toate zilele, din când în când câte un geamăt al unui muribund, din când în când, cam la șase luni odată, câte o vizită de la un organ superior. Astfel, am fost vizitați în celulă de ministrul de interne Drăghici și de adjunctul acestuia, un oarecare Pantiușa, de origine rusă. Respectivii ne adresau obișnuit o singură întrebare: „Cum te cheamă, mă?”, probabil ca să vadă dacă mai poți vorbi. Câteodată, la interval de circa un an, venea și câte un vizitator pe post de procuror, care întreba dacă avem capac la tinetă și dacă suntem scoși la aer. Acesta era maxim de drepturi la care puteam aspira. Între timp, prin scurgerea anilor, lotul inițial se micșorase. Mulți muriseră. Astfel, în afară de cei menționați deja, mai aflasem de moartea generaului Pantazi prin 1958, Cezar Simionescu prin 1959, Mihai Romniceanu și Constantin Hagea prin 1960, Victor Rădulescu-Pogoneanu în 1962. De fapt, ținând seama că în perioada aceasta au trecut prin acest iad cam vreo 60 de deținuți, aproximativ un sfert dintre ei și-au dat obștescul sfârșit aici. Ei erau îngropați în mare secret noaptea, într-un colț anume rezervat din cimitirul orașului.
Cei cărora le expira pedeapsa erau scoși de aici și duși prin diverse lagăre sau, puțini dintre ei, mai norocoși, ajungeau chiar acasă.”

Vișinescu – responsabil cu bătaia

„În 1959, la expirarea celor 12 ani de condamnare plecase și Uie Lazăr (sic!), iar din iulie 1962 plecase și Cornel Coposu, la expirarea celor 15 ani la care fusese condamnat. Prin plecarea acestora, grupul morsiștilor începuse să se diminueze dramatic. Dar prin luna octombrie 1962, s-a mai întâmplat un eveniment foarte grav. Ovidiu Borcea ne-a transmis într-o zi, în Morse tușit, dar în limba franceză, un semnal de alarmă: „Opriți tusea, suntem urmăriți!” . În sfârșit, după atâția ani, descoperiseră și ei secretul nostru și aduseseră un securist special care, lipit de ușa care da în curte, asculta tușitul nostru și vroiau să ne descopere secretele. Mesajul lui Borcea în limba franceză nu l-au înțeles și l-au dus pe Ovidiu la subsol și l-au bătut crunt cu cureaua pe pielea goală să spună cu cine a vorbit și ce a spus. L-a bătut chiar directorul Vișenescu. Borcea nu a recunoscut nimic și atunci, bănuind că el vorbise cu un coleg al lui de celulă de la etaj, au vrut să-l separe de acesta și l-au mutat în dreapta mea care, întâmplător, acum era liberă. De aici, cu mare greutate, prin vechea metodă a ciocănitului în zid, a reușit să-mi spună tot ce s-a întâmplat. Mie, într-o lună, două, îmi expirau cei 15 ani de pedeapsă și presupuneam că voi pleca de aici, așa cum se procedase și cu ceilalți. Mă gândeam însă cu groază ce destin îi așteaptă pe cei care vor mai rămâne în continuare aici, privați de acest minim contact dintre noi, care era singura manifestare ce îți permitea să te consideri o ființă umană. Într-adevăr, la începutul lui decembrie 1962, după ce am auzit pentru ultima oară gemetele lui Mihalache, am părăsit iadul de la Râmnicu Sărat, dar nu pentru a merge în libertate, ci cu domiciliul obligatoriu în lagărul de la Valea Călmățui. După cum am menționat deja, Ion Mihalache a murit în 5 februarie 1963, iar în aprilie, după moartea sa, a fost închisă și închisoarea de la Râmnicu Sărat.”

 „Când am ieșit de aici, arătam ca un cadavru viu”

„Supraviețuitorii de aici au fost răspândiți prin alte pușcării cu regim obișnuit și nu au mai avut nevoie de Morse tușit pentru legătura cu colegii de suferință. Dar toți cei care, vreme de 5 ani, am folosit acest alfabet Morse tușit, ne-am amintit permanent cu recunoștință de această invenție născută din suferințele noastre.
Aceasta a fost foarte pe scurt istoria iadului de la Râmnicu Sărat. Desigur, au fost și aici ca în toate pușcăriile gulagului românesc, foamete groaznică, bătăi cumplite, frig, mizerie, dar izolare fantastică ca cea de aici, prelungită pe durata a șase ani, era de neînchipuit. Această izolare teribilă a lăsat urme adânci asupra fizicului și psihicului nostru. Când am ieșit de aici, arătam ca un cadavru viu. În trenul care mă ducea la domiciliul obligatoriu escortat de un gardian, mă întrebau călătorii speriați de ce arăt în halul acesta. Pierdusem și obișnuința de a menține un dialog cu cei din jur.
Și Cornel Coposu, pe care l-am întâlnit la valea Călmățui, mi-a mărturisist că luni de zile a avut dificultăți de vorbire. Alți prieteni au fost afectați psihic tot restul vieții.
În cei aproape doi ani pe care i-am stat în acel lagăr, ne-am revenit și ca stare fizică și psihică și datorită faptului că jumătate, circa o sută dintre noi erau țărăniști, am pus atunci bazele renașterii partidului în conspirativitate, în frunte cu Cornel Coposu.”

Ion Diaconescu

Extras din cartea „Prin ungherele iadului comunist: Râmnicu Sărat” – de Ion Diaconescu și Cicerone Ionițoiu, București, 2007

sigla-rez-PNT-medres

Dreptul la gândire, blog by Victor Potra

Fără idoli! Oricât ar fi de frumoşi...

Filozoful anarhist din colțul străzii.

De ce să lași lucrurile simple cînd pot fi complicate?

valeriu dg barbu

© valeriu barbu

SAMEWHITEBLUE

Ne-a mai rămas să schimbăm într-o zi o vorbă cu Pământ...

Ligia Rizea

gânduri, poezie, fotografii,patrimoniu cultural

Blogul lui Laivindur

Filme româneşti, melodii româneşti, istorie românească

Istoria Banatului

Blogul lui Mircea Rusnac

Insula Indoielii

Un loc pentru raţiune, argumente şi dovezi.

Tipărituri vechi

românești sau despre români

Alex Imreh

Virtual Identity

tudorvisanmiu

”Primeşte deci darul meu, care ţi-a fost adus, fiindcă Dumnezeu m-a umplut de bunătăţi şi am de toate” (Geneza, 33:11)

No Justice

Fiat justitia, ruat caelum!

Programul National DMS

managementul documentelor, arhivare electronica, solutii IT de business.

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

D&D: "Enjoy the silence!"

D&D: "Să trăim cât suntem în viaţă!”

ALIANTA DREPTEI

"Istoria ne legitimeaza ca singurele partide autentice de centru-dreapta", Crin Antonescu

Tița Blog

Blog cu braşoave de Cluj

Despre demnitate

Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți

Coffeebooksong Studios(TM)

Inspiring ideas to create amazing things

Aurica A. Badea

Aventuri prin România cancerului și a demenței

Cutia cu vechituri a lu' Potra

Istorie, imagini vechi, povești despre timpuri trecute, oameni care au fost.

DementiAwareness

A medical journalist/daughter writes about Frontotemporal Dementia, Alzheimer's and other memory diseases

Living With Dementia

reflections and prayers about how dementia affects my life and relationships

http://madalinagramatoma.blogspot.com

CARTEA CU POZE ȘI POVEȘTI

Radu

http://www.raduc.eu/

sick*tired

give me a beer, a laptop and a nice chick and you can keep the beer and the laptop

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

The WordPress.com Blog

The latest news on WordPress.com and the WordPress community.

%d blogeri au apreciat asta: