Gheorghe Petrescu: ţărănist „conspirator” arestat pentru deţinerea de „materiale subversive”

După scoaterea Partidului Naţional Ţărănesc în afara legii (29 iulie 1947), ţărăniştii şi-au continuat activitatea în ilegalitate, păstrând legătura între ei şi pregătindu-se pentru „venirea americanilor”. Din păcate, jocurile Marilor Puteri erau deja făcute, iar Răsăritul Europei avea să rămână în sfera comunistă şi sub călcâiul URSS-ului până când interesul aceloraşi Mari Puteri avea să se schimbe, în favoarea schimbării regimurilor dictatoriale impuse de tancurile sovietice în Europa de Est.

Dar luptătorii noştri anticomunişti nu aveau de unde şti toate acestea. Ori, chiar de bănuiau, nu au abandonat niciodată speranţa de a stârpi cancerul străin inoculat în carnea Ţării, împotriva căruia au luptat cu toate mijloacele, de la cuvânt până la arme.

Ţărăniştii, cum am spus, s-au regrupat clandestin, organizând „şedinţe conspirative”, în care analizau situaţia internă şi externă, posibilităţile de răsturnare a regimului criminal, refacerea şi reunirea forţelor democratice (PNŢ, PNL, PSDI). Aveau să plătească scump pentru asta.

Însă hărţuirea ţărăniştilor începuse încă dinainte de dizolvarea PNŢ, oficializată la 29 iulie 1947  Forţele de represiune ale regimului funcţionau eficient pentru încriminarea exponenţilor democraţiei interbelice, pentru lichidarea „conspiratorilor”.

Unul dintre „conspiratorii” ţărănişti a fost Gheorghe Petrescu, preşedinte al Organizaţiei PNŢ Prahova, membru în Delegaţia Permanentă a PNŢ-Maniu, arestat la 1 iulie 1947, în urma unei percheziţii efectuate de Poliţia regimului bolşevic. La percheziţie, în casa acestuia s-au găsit mai multe „materiale subversive”, printre care: o pagină cu versuri injurioase la adresa guvernului, o însemnare purtând titlul Tâlcul modificărilor procedurii de judecată a criminalilor de război, un manifest cuprinzând „declaraţiile făcute presei străine de dl. Iuliu Maniu„, câteva cuvinte scrise de Ion Antonescu în Cartea de aur a Spitalului 305 din Cotroceni (un apel către refugiaţii români din Transilvania de Nord-Est, însoţit de îndemnul: Se va da din mână în mână, numai la români), precum şi manifestul intitulat Români şi românce, semnat de generalul Nicolae Rădescu, fost prim-ministru.

Mai jos vă prezint ultimele două documente enumerate, care au atârnat cel mai greu în arestarea lui Gheorghe Petrescu, ce avea să fie condamnat (în 1950) la cinci ani de închisoare corecţională, cu pierderea unor drepturi:

Thierry Wolton – „Histoire mondiale du communisme” (Istoria mondială a comunismului). Lansare în octombrie, la Paris

Pe 14 octombrie 2015, la Editura Grasset   din Paris vor fi lansate primele două volume ale trilogiei lui Thierry Wolton, Histoire mondiale du communisme (Istoria mondială a comunismului). Cele trei volume – Călăii, Victimele, Complicii – (primele două de peste 1000 de pagini) se constituie într-o istorie inedită a comunismului şi a urmărilor sale pe plan mondial – o premieră editorială binevenită şi de mult aşteptată în rândul celor interesaţi.

O înţelegere mai bună a fenomenului comunist este indispensabilă pentru a înţelege acest prezent, speranţele sale, ca şi deziluziile, progresele sale, ca şi rezistenţele întâmpinate

In Memoriam. O poezie de Virgil Florea

În memoriam…

 Să stai acum prin pușcărie, de drag pentru acest popor,

Ești”dus” de tot sub pălărie, ți-s fluturii cu toții-n zbor.

În alte vremi, mai tulburate, când am avut bărbați în stat

Era un NU, la strâmbătate, cu preț de om încătușat.

 

Ilie Lazăr – un erou

Ilie Lazăr (12 dec. 1895-6 nov.1976) Foto: Ion-Andrei Gherasim

La 6 noiembrie 1976 se stingea din viaţă Ilie Lazăr, martir anticomunist, fost deţinut – vreme de 17 ani – în puşcăriile comuniste de exterminare de la Sighet, Râmnicu Sărat, Galaţi, Periprava.

Membru al Delegaţiei Permanente a PNŢ, Ilie Lazăr a suferit prigoana regimului comunist, laolaltă cu toţi membrii partidului – ce s-au situat întotdeauna pe poziţii antitotalitare, deci periculoase pentru nou-instauratul regim.

Revoluţia română la un sfert de veac: Congresul internaţional al foştilor deţinuţi politici la Bucureşti

25 years after the Romanian Revolution of 1989, a large majority of representatives of the Romanian anti-communist resistance gathered in Bucharest for the 21st Congress of the International Association of Former Political Prisoners and Victims of Communism in East Europe (INTERASSO) – 21st-24th of August, 2014 
___________________________________

Congresul Asociaţiei Foştilor Deţinuti Politici şi Victime ale Comunismului din Europa de Est (INTERASSO) a debutat vineri 22.08.2014 la Palatul Parlamentului din Bucureşti. Faptul că al 21-lea congres al INTERASSO se desfăşoară în capitala României – statul cu cel mai mare număr de victime ale comunismului dar şi cu cea mai cruntă represiune din fostul lagăr socialist – are o semnificaţie deosebită. Aceasta cu atât mai mult cu cât anul acesta se vor împlini 25 de ani de la căderea regimurilor comuniste din estul Europei.

Foto: adevarul.ro

Revoluţia română la un sfert de veac. Toamna Naţiunilor

1989 was the year of anticommunist movements all across Europe. This is a timeline of that momentuous year.

Foto: echtilitati.wordpress.com

Evenimentele din 1989 ce au dus la răsturnarea regimurilor comuniste din Europa au consacrat sintagma „Toamna Naţiunilor” – prin analogie cu „Primăvara Naţiunilor” a anului revoluţionar 1848.

Seminţele prăbuşirii comunismului încolţiseră însă cu câţiva ani mai devreme, odată cu politica de deschidere şi de reformă a lui Mihail Gorbaciov – perestroika începută în 1986 –  ce avea să deschidă calea trecerii spre capitalism şi să conducă în cele din urmă la destrămarea URSS şi la căderea regimurilor comuniste din Europa de Est:

Sunetul de clopot al ceasului de mână

Alexandru Vişinescu în faţa judecăţii: „„Nici o poveste nu e adevărată, mai mult, la Râmnicu Sărat eu am fost ofițer de contrainformații, nu de penitenciare.”

Cerere înhumare I. Mihalache – semnată de comandantul Penitenciarului Rm. Sărat, Al. Vişinescu (sursa: corneliu-coposu.ro)

Despre demnitate

„E prea târziu, lucrurile astea ar fi trebuit să se facă în anii ’90.”

„Oamenii aceia care au rezistat în munți au murit degeaba, n-au rezolvat nimic.”

„Cât o să mai vorbim despre comunism? Gata! Ajunge!”

Cele trei fraze de mai sus sunt tot atâtea stereotipuri prin care societatea românească se raportează la comunism. Corolarul hidos al acestui pesimism este deja celebra expresie: „Era mai bine înainte”.

Și totuși, fiecare trimitere în judecată a unui torționar bătrân și deloc emblematic pentru represiunea comunistă din România provoacă un interes mediatic și de public uriaș. Această participare emoțională a opiniei publice nu poate fi cauzată numai de interesul de rating al presei. Pentru că dacă presa accentuează acest subiect, o face știind sigur că este un subiect la care publicul reacționează, cere informație, participă afectiv, în fine, poate chiar ajunge să rostogolească bulgărele de zăpadă al unui comunicat de presă până la avalanșa…

Vezi articolul original 881 de cuvinte mai mult

Proiectul Cartea Vie – despre istoria noastră ascunsă

Foto: andrew-hankinson.co.uk

În 1953, scriitorul SF Ray Bradbury publica o carte ce avea să cunoască un mare succes, din care regizorul  François Truffaut se va inspira câţiva ani mai târziu pentru celebrul film omonim: Fahrenheit 451 . Semnificaţia titlului este aceea că la această temperatură – 451 grade Fahrenheit – începe să ardă hârtia din care sunt făcute cărţile. În lumea imaginată de Bradbury, cărţile sunt interzise, iar pompierii au misiunea de a le arde, pentru ca toată lumea să fie „egală” şi „fericită”.

Practica aceasta este străveche în obiceiurile omenirii. De-a lungul vremii, mulţi „mai-mari” ai lumii au încercat să şteargă memoria oamenilor, arzându-le cărţile. Dar ce nu au luat ei în calcul – şi nici mai-marii lumii imaginare a cărţii lui Bradbury – este faptul că memoria colectivă este prodigioasă, iar creierul omului poate stoca uriaşe cantităţi de informaţii – inclusiv cărţi. În lumea imaginară din Fahrenheit 451 există un grup subversiv de oameni care citesc şi memorează cărţi, transmiţându-le mai departe pe cale orală, constituindu-se astfel în  „cărţi vii„. Memoria omului nu poate fi arsă, iar umanitatea poate supravieţui prin ea – ca în timpurile imemoriale în care toate tradiţiile, obiceiurile, riturile şi ritualurile erau transpuse în literatura orală, cu străşnicie păstrată şi transmisă mai departe.

Dealul Viilor și al morților

Despre demnitate

Povestea celor 13 luptători anticomuniști uciși în anul 1950, la Lugoj

În zorii unei zile din anul 1950, cel mai probabil pe 10 martie, un grup de localnici din zona Lugojului, atrași de niște zgomote ciudate, au dat peste un grup de bărbați în uniforme de miliție și de securitate care își făceau de lucru într-o groapă săpată la marginea drumului, în zona dintre kilometrul 7 și 9 de pe Dealul Viilor. Printre bărbații în uniformă, unii l-or fi recunoscut pe temutul maior Zoltan Kling, șeful Securității Lugoj. Țăranii au fost îndepărtați imediat, cu autoritate, fiind amenințați. Peste aproape un an de zile, în februarie 1951, câțiva localnici, nu se știe dacă vor fi fost aceiași, au descoperit o groapă comună, în care au apucat să numere, nu se știe cât de precis, aruncate unele peste altele, 12 cadavre legate cu cătușe între ele. Desigur…

Vezi articolul original 1.784 de cuvinte mai mult

Nu dărâmaţi statuia lui Mircea Vulcănescu!

Mircea Vulcănescu: 3 mar. 1904, București – 28 oct. 1952, Aiud (foto: wikipedia)

„Să nu ne răzbunaţi” – a lăsat cu limbă de moarte Mircea Vulcănescu , în 1952, când avea să se stingă în temniţa de la Aiud, ca victimă a regimului criminal comunist.

Iată că până astăzi nimeni nu i-a răzbunat pe aceşti martiri, dar nici dreptate nu li s-a făcut. Torţionarii lor se plimbă bine-merçi într-o libertate nemeritată, sfidându-ne şi înjurându-ne de Cristoşi .

Singurele gesturi pe care le mai pot face urmaşii martirilor ce nu au pactizat cu sistemul bolşevic – şi care au plătit cu temniţă grea ori chiar cu preţul vieţii pentru aceasta – sunt câte o comemorare ocazională ori ridicarea unui monument, cu mari eforturi şi probleme, de cele mai multe ori din chete. Căci statul român şi / sau afaceriştii care îl căpuşează au alte treburi de făcut cu banii încasaţi de la contribuabili: parcuri la margini de păduri, borduri şi garduri în jurul unor părculeţe de 5 metri pătraţi, scări şi drumuri care nu duc nicăieri  etc. etc.

Cu puţin timp în urmă, în urma unei reclamaţii, la 62 de ani de la decesul marelui intelectual care a fost Mircea Vulcănescu, s-a solicitat demolarea statuii acestuia, realizată de sculptoriţa Valentina Boştină şi amplasată cu câţiva ani în urmă (2009) în Piaţa Sfântul Ştefan din Capitală.