Activitatea lui Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) marchează începuturile țărănismului în România. Născut Ion Isăcescu, ”rebotezat” Ionescu (”fiul lui Ion”) de către dascălul său, T. Verescu, el va rămâne în memoria colectivă sub numele Ion Ionescu de la Brad, pe care și l-a asumat după 1869, când va cumpăra moșia Brad, din apropierea orașului său natal, Roman.
Economist și agronom, participant la Revoluţia de la 1848, deputat susținător al țăranilor în Parlamentul României, Ion Ionescu de la Brad s-a înscris în istorie ca fondator al științei agricole românești, prin activitatea sa ferventă de susținere (și, pe cât i-a fost în putință, de înfăptuire) a modernizării agriculturii, pe care o dorea bazată pe tehnici avansate și organizată pe principii economice. În acest scop a pus bazele învățământului agricol românesc, a depus o muncă de pionierat în domeniul silviculturii românești, a înființat ferme model și, mai presus de toate, toată viața sa a pledat constant pentru drepturile țăranilor, în chestiunea țărănească fiind un adept al împroprietăririi acestora.
Ion Ionescu de la Brad s-a născut la 24 iunie 1818, în orașul Roman, într-o veche, dar modestă familie românească. Și-a început educația în țară, la școala Episcopiei din Roman, mai târziu absolvind Academia Mihăileană din Iași și completându-și apoi studiile în științele naturii, economie și agronomie în Franța, unde ia contact cu atmosfera premergătoare Revoluției de la 1848.
Revenit în țară în 1841, devine primul profesor de științe agricole din țară, la Academia Mihăileană, unde va profesa din 1842 până la izbucnirea Revoluției, în 1848. Anul revenirii sale în țară marchează și câteva premiere românești ce i se datorează: primul atelier de mașini agricole (Iași), primele crescătorii naționale de animale (în județul Ialomița), dar și prima șampanie românească, pe care întâiul țărănist român o produce după metoda călugărului Dom Pérignon, faimos pentru vinul pe care îl producea în ținutul Champagne din Franța.
La Revoluția din 1848 va susține cauza căreia și-a dedicat întreaga viață: împroprietărirea țăranilor, ceea ce va duce la însărcinarea sa cu această problemă în Comisia delegaților boieri și țărani, unde activa ca vicepreședinte. Propunerea sa în cadrul Comisiei a fost ca țăranii să fie eliberați de sub stăpânirea boierilor și apoi împroprietăriți cu pământ, pe care să îl răscumpere ulterior. Această poziție l-a pus în conflict cu boierii și a dus la exilarea sa la Constantinopol după stingerea revoluției și ocuparea Bucureștiului de către turci.
Din perioada exilului datează studiul său “Excursion agricole dans la plaine de la Dobrodja” (publicat în 1850 la Constantinopol), o lucrare monografică-document de o însemnătate specială: pe lângă informațiile de interes agricol, această ”Excursiune agricolă în Câmpia Dobrogei” este primul document românesc cu caracter științific ce atestă prezența etnică românească în Dobrogea.
Reîntors pe meleagurile natale în 1857, Ion Ionescu se stabilește la Iași, unde va fonda, pe rând, publicațiile „Jurnalul de agricultură„, „Foaia de agricultură practică” și „Gazeta satelor„. Tot în 1857 va intra din nou în conflict cu autoritățile pe ”chestiunea țărănească”, drept pentru care va fi închis o scurtă perioadă la Mânăstirea Neamțului. Odată eliberat, el își va continua, totuși, lupta de ”agitație” în paginile gazetelor pe care le patronează. În paralel, va efectua și o activitate de cercetare pe teren, ale cărei rezultate le va publica în anul următor, în studiul „Coloniile agricole din sudul Basarabiei„.
După Unirea Principatelor, domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl numește în funcția de director al Statisticii din Moldova – în iulie 1859, când devine și profesor de finanțe și economie la Iași. Însă doar câteva zile mai târziu își va pierde această din urmă funcție, pentru că un ministru ignorant se simțise ofensat de unul dintre cursurile pe care proaspătul profesor, catalogat drept ”sedițios” (”răzvrătit”), începuse să le țină.
În 1861 Ion Ionescu înființează la București, unde se mutase între timp, săptămânalul economic și politic „Țăranul Român„, tribună a militantismului pentru drepturile țăranilor clăcași și pentru reforma agrară.
Această activitate nu rămâne neobservată, ci dimpotrivă, provoacă o puternică reacție adversă din partea unor boieri apropiați puterii, care îl trimit în judecată sub acuzația de ”agitație” în presă. Ca urmare, Ion Ionescu a fost condamnat la trei luni de închisoare, pe care le-a ispășit, din nou, la Mănăstirea Neamț.
În anul următor, Ion Ionescu a vizitat Expoziția Universală de la Londra, unde îl preocupă ”partea relativă la agricultură, și în deosebi mașinele și instrumentele agricole” inovatoare, despre care se documentează temeinic și scrie ulterior în Țăranul Român. La întoarcerea în țară va înființa o agenție pentru achiziționarea și desfacerea de utilaje agricole.
Deși, strict politic vorbind, Ion Ionescu îl criticase adeseori pe Cuza de pe poziții liberale (fiind apropiat de C.A. Rosetti și ținând o rubrică agricolă în publicația acestuia, Românul de duminică, de factură liberală), în momentul în care domnitorul își exprimă ferm poziția în favoarea țăranilor și împroprietăririi lor, acesta îl câștigă definitiv de partea sa, Ionescu devenind de atunci înainte cuzist.
Astfel, datorită ferventei sale susțineri a cauzei țărănești, Cuza l-a consultat în 1864 în chestiunea reformei agrare pe care o pregătea și care va debuta cu adoptarea mult-așteptatei legi rurale din toamna aceluiași an. Tot în 1864 Cuza creează special pentru Ion Ionescu postul de inspector general al Agriculturii din Principatele Unite și îl însărcinează cu supravegherea punerii în aplicare a reformei. Vreme de cinci ani, cât a îndeplinit această funcție, Ion Ionescu a desfășurat o bogată și fructuoasă activitate; lui i se datorează, de exemplu, organizarea primelor concursuri și expoziții agricole – printre care expozițiile și concursurile de pluguri de la București și Iași, urmate de altele similare (Râmnicu Sărat, Tecuci), expoziția de vite de la Putna etc. Activitatea sa a continuat, până în 1869, pe multiple paliere, conform programului său reformator, care preconiza și școli de agricultură, ferme-model și, pentru viitorul apropiat, chiar și asociații și bănci sătești. Bogata sa activitate din acest răstimp i-a prilejuit consolidarea propriilor cunoștințe privitoare la realitățile economico-sociale efective de pe teren, iar această cunoaștere a fructificat-o prin publicarea unor importante lucrări în materie de agricultură, susținute financiar de guvern.
Tot în această perioadă conduce vremelnic Institutul de Agricultură de la Pantelimon și ocupă postul de profesor de agricultură la Școala Normală din București (recent înființată – la 1867 – de noul domnitor, Carol I, viitorul rege al României). Cu acest prilej elaborează și un manual, Lecțiuni elementarii de agricultură, ce va fi primul publicat (în 1870) în colecția Biblioteca cultivatorului român, inițiată de ministrul Agriculturii, Dimitrie Ghica, întru beneficiul ”școalelor” de agricultură. În prefața la Lecțiuni elementarii, Ion Ionescu afirmă, premergându-l pe Spiru Haret, că învățătorii trebuie să fie aceia care să conducă sătenii ”în căile cele de progres și de înflorire a agriculturei”.
Cu toată reforma începută în 1864, țăranii sufereau încă nenumărate nedreptăți (clauzele la contractele de tocmeli împingându-i, practic, în ”neoiobăgia” despre care scria Gherea). Desigur, Ion Ionescu nu putea rămâne martor pasiv la toate acestea: el critică permanent și vehement practicile de re-înrobire a țăranilor, ceea ce îi atrage ostilitatea autorităților, care în 1869 desființează postul de inspector agricol pe care îl ocupase cu cinste și devotament.
Imediat după această ”demitere mascată”, Ion Ionescu cumpără de la stat, împreună cu fratele său Nicolae, o moșie în satul Brad, unde se stabilește definitiv și unde își va folosi toată experiența și abilitățile pentru a dezvolta o fermă model. De acum încolo numele său va rămâne legat, la propriu și de-a pururi, de moșia de la Brad, unde va trăi până la capătul vieții, în 1891.
Pentru țăranii cu resurse mai limitate a înființat pe moșia de la Brad o mică fermă model, dar nu a scăpat din vedere nici exploatațiile agricole extinse, pentru care înființează o fermă model similară, dar ”scalată” pe măsură. De altminteri, concepția sa privitoare la dezvoltarea agriculturii favorizează micile gospodării conduse de țărani proprietari independenți și, treptat, dezvoltarea unei industrii naționale în jurul și cu ajutorul agriculturii – idei ce se vor regăsi ulterior și la alți țărăniști, precum Ion Mihalache.
Tot la Brad el înființează o școală de agricultură și, în timp, acumulează experiență suplimentară, din practica la cele două ferme, ce va constitui baza lucrării „Agricultura română la Brad„, pe care o va publica în 1886.
Dar retragerea sa la Brad nu a însemnat și retragerea din viața politică: în 1876, va fi ales deputat al colegiului 4 Roman, poziție din care reușește să treacă prin parlament legea privind împroprietărirea tinerilor căsătoriți, dar și o lege prin care moșiile statului erau vândute țăranilor sub formă de loturi. A fost extrem de responsabil în exercitarea mandatului său și obișnuia să întocmească dări de seamă detaliate pentru alegătorii săi.
Între timp, activitatea sa prodigioasă pe tărâmul științelor agricole nu a trecut neobservată de către Academia Română, ce îl atrage în rândurile sale întâi ca membru corespondent (1871), apoi ca membru de onoare (1884).
Opera lui Ion Ionescu de la Brad cuprinde un total de 42 de cărți și broșuri, circa 400 de articole (însumând aproximativ 2000 de pagini), publicate în presa românească și străină, și aproape 500 de pagini de traduceri. Conform cercetătorului Amilcar Vasiliu, care s-a ocupat de opera lui Ion Ionescu de la Brad, în urma acestuia au rămas și alte scrieri, manuscrise ce însumează circa 6000 de pagini. Astfel, întreaga producție scrisă a lui Ion Ionescu de la Brad este estimată la aproximativ 14.000 de pagini – o operă încă nestudiată și nevalorificată îndeajuns, o operă a unui mare iubitor al țărănimii și luptător pentru drepturile acesteia, pe nedrept uitat astăzi…
Bibliografie selectivă:
Bogdan Duică, Istoria Țărănismului, Volumul I. Viața și opera întâiului țărănist român: Ion Ionescu de la Brad (1818-1891), Editura Ramuri, Craiova, 1922
Ţărănista 