Ziua de 10 Mai – triplă semnificaţie în istoria României

Dragi cititori, vă prezint mai jos un extras dintr-un manual postdecembrist de istorie pentru clasa a XII-a. Vă invit să îl citiţi cu atenţie şi apoi să ghiciţi ghicitoarea mea: ce informaţii importante lipsesc de aici?

Partea III Statul şi politica

Capitolul 2 Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (sec. XVIII-XX)

Subcapitolul 2.B. Unitate şi independenţă în secolul al XIX-lea – (pag. 69)

Monarhia constituţională şi cucerirea independenţei României

După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (11 februarie 1866) s-au creat condiţiile instalării pe tronul României a unui principe străin, problemă care fusese adeseori invocată în politica românească. La 10/22 mai 1866, principele german Carol de Hohenyollern-Sigmaringen a depus jurământul solemn, la Bucureşti, ca monarh al României (1866-1914). Prin Constituţia din 1866, se instituia monarhia constituţională ereditară.

Reizbucnirea „chestiunii orientale” în Balcani, prin declanşarea răscoalelor antiotomane din Bulgaria şi Bosnia-Herţegovina şi a războiului dintre Serbia şi Imperiul Otoman, a reprezentat cadrul extern favorabil cuceririi independenţei de stat a României, în condiţiile în care eforturile de a obţine acest statut pe cale diplomatică eşuaseră. În aprilie 1877, Rusia, care s-a implicat în favoarea popoarelor balcanice, a declarat război Imperiului Otoman, trupele ruse începând (pe baza unei Convenţii semnate cu noul guvern liberal, condus de Ion C. Brătianu) traversarea teritoriului României către Peninsula Balcanică. La 9/21 mai 1877, în Parlamentul de la Bucureşti a fost adoptată declaraţia de independenţă [sic!] a României. În urma solicitărilor Rusiei, armata română, condusă de principele Carol I, a intervenit pe frontul de la sudul Dunării, luptând la Plevna, Griviţa, Rahova, Vidin şi contribuind, cu preţul unor mari jertfe umane şi materiale, la înfrângerea Turciei. În 1878, prin tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin a fost recunoscută independenţa României, ca şi apartenenţa la statul român a Dobrogei şi a Deltei Dunării. Proclamarea regelui, în 1881, a reprezentat consacrarea progresului statului român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

(Extras din Manualul de istorie pentru clasa a XII–a. Avizat de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, apărut la Editura Niculescu, în anul 2007. Autori: Magda Stan şi Cristian Vornicu)

Şi acum răspunsul (răspunsurile) ghicitorii – pentru cei care n-au observat, deşi sunt aproape sigură că v-a sărit în ochi omiterea „amnezică” a unor informaţii importante pentru istoria acestei ţări:

Camera Deputaţilor – începutul sec. XX (sursa: Cutia cu vechituri a lu’ Potra)

1. La 9 mai 1877 în Parlamentul de la Bucureşti a fost dezbătută, votată şi adoptată Declaraţia de Independenţă a României. A doua zi, pe 10 Mai 1887, regele Carol I a PROCLAMAT independenţa ţării!

2. NU se menţionează că proclamarea regelui, din 1881, a avut loc tot într-o zi de 10 Mai… 

Regele Carol I (sursa: familiaregala.ro)

3. Desigur, nu se menţionează că ziua de 10 Mai a fost Ziua Naţională a României vreme de peste 80 de ani, până la instituirea unei noi sărbători naţionale de către comunişti…

Steagul României cu stema regală

Întru (re)amintirea unor pagini ale istoriei, închei cu discursul adresat de către  regele Carol I soldaţilor de la cartierul general din Poiana, când le-a încredinţat steagul, pe 17 iulie 1877:

„Dându-vă drapelul corpului, vă încredințez onoarea României, pe care o pun astfel sub scutul curajului, devotamentului și abnegațiunii voastre. Pentru prima oară se prezintă solemna ocaziune de a primi drapelul în preziua mergerei pe câmpul de onoare; căutați a-l încununa d-o nemuritoare glorie. Nu uitați niciodată că drapelul este simbolul patriei…” (sursa: Wikipedia)