Despre actualitatea şi actualizarea programului naţional-ţărănesc de guvernare de la 1928

#Țărănista

PREAMBUL

La 11 noiembrie 1928 Partidul Naţional Ţărănesc venea pentru prima dată la cârma ţării, după doi ani de la înfiinţarea sa, prin fuziunea Partidului Naţional Român al lui Iuliu Maniu cu Partidul Ţărănesc al lui Mihalache. Primul guvern PNŢ avea să dureze mai puţin de un an, însă în acest răstimp a reuşit să îndeplinească câteva puncte din programul său de guvernare, bazat pe programul politic al partidului de la 1926: desfiinţarea cenzurii, intervenţii pentru ameliorarea efectelor crizei economice, măsuri pentru reforma agrară, refacerea administraţiei, reorganizarea serviciilor centrale şi a Capitalei.

Răsfoind Testamentul moral-politic al lui Maniu, am găsit cuvântarea acestuia la inaugurarea primei guvernări PNŢ, în care prezintă programul partidului pentru Ţară.

Este, cumva, surprinzător (deşi nu întru totul, având în vedere inerţia generală a politicii româneşti dintotdeauna) să regăsim în acest program o serie de puncte (de fapt, majoritatea) care, în esenţă, sunt valabile, actuale şi necesare în România secolului XXI. Dacă s-ar urmări şi aplica măsurile preconizate de PNŢ în 1928 la România zilelor noastre, fără îndoială că viaţa noastră, a tuturor, s-ar schimba în bine…

Multe dintre punctele acestui program sunt încă de actualitate ca atare, altele, fireşte, ar trebui actualizate, conform noilor împrejurări şi realităţi sociale şi instituţionale. Dar în esenţă acest program de guvernare este extrem de actual şi necesar României.

Am să încerc, în rândurile următoare, o analiză a programului PNŢ de la 1928, confruntând realităţile de atunci cu cele de azi. Veţi fi uimiţi (sau poate nu?), dragi cititori, să constataţi acuta actualitate a obiectivelor ţărăniste interbelice…

1. Desfiinţarea cenzurii. 2. Alegeri legale, libere, cinstite. 3. Neatârnarea faţă de puterea politică a instituţiilor fundamentale ale statului: administraţia, armata, justiţia. 4. Emanciparea morală şi intelectuală a naţiunii, regenerarea ei morală şi culturală. 5. Grijă specială a guvernului pentru invalizii, văduvele şi orfanii de război.  6. Dezvoltarea clasei micilor meseriaşi pentru realizarea echilibrului social şi dezvoltarea economică. 7. Desăvârşirea reformei agrare. 8. Raţionala exploatare a pădurilor. 9. Refacerea şi reorganizarea CFR, a Poştei, Telegrafului şi serviciilor telefonice. 10. Introducerea controlului preventiv al cheltuielilor publice şi reforma contabilităţii publice. 11. Asigurarea şi impunerea legalităţii, în vederea consolidării materiale şi morale a statului. 12. Toleranţă faţă de minorităţi. 13. Politica externă aparţine nu partidelor, ci ţării. CONCLUZII

1. Desfiinţarea cenzurii

Evident, este vorba despre cenzura presei, impusă pe atunci de liberali. Astăzi, teoretic presa e liberă şi necenzurată. Practic, însă libertatea presei (ca şi libertatea cuvântului  în general) este afectată de:

a) marile trusturi media, subordonate adesea unor interese politice – de unde rezultă fie ignorarea unor ştiri (vezi marşul pentru salvarea Roşiei Montane din 8 septembrie 2013, ignorat de toate posturile TV), fie deformarea acestora (vezi cum unele televiziuni au prezentat drept „normală” situaţia votului în diaspora, în 2014) şi, în orice caz, o politică redacţională de cenzură (vezi în general politica redacţională a Antenei 3)

b) legi aberante, care pun pumnul în gura cetăţenilor ce îndrăznesc să exprime alte puncte de vedere decât cele permise de regim, fiind pasibili de închisoare de până la 5 ani. Mă refer aici, evident, la acte legislative de tipul Legii Antilegionare, în virtutea căreia a fost pusă la stâlpul infamiei o celebră jurnalistă)

c) corectitudinea politică, ce, deşi aparent este menită tratamentului „corect” al unor categorii sociale, păcătuieşte (de fapt, adepţii ei fervenţi păcătuiesc) prin „punerea la colţ” a tuturor celor care nu sunt de acord cu una sau alta dintre ideile „corecte politic”. Este, de exemplu, cazul punerii la colţ al celor care nu sunt de acord cu căsătoriile dintre homosexuali sau cu ideea de homosexualitate în sine  al celor care luptă împotriva Legii Antifumat ce încalcă o serie de drepturi fundamentale etc.

„Corectitudinea politică” a devenit, deja, noul limbaj de lemn, noua propagandă oficială, noul instrument de spălare a creierului populaţiei şi nu e cu nimic diferită în esenţă de limbajul, propaganda şi instrumentele totalitarismului marxist (sau, mai pe româneşte, a regimului comunist de la noi).

Ba mai mult, aşa cum odinioară înfierau comuniştii pe toţi cei ce se opuneau, cumva, ideii „omului nou”, tot astfel cei ce astăzi nu sunt „corecţi politic” riscă să fie marginalizaţi, pedepsiţi de societate sau de stat (chiar şi cu închisoare), pentru ideile şi cuvintele lor, pe principiul (stalinist) „cine nu e cu noi e împotriva noastră”.

Dacă punctele 1 a) şi 1 b) ar putea fi rezolvate uşor (şi se cer rezolvate cu prioritate, aş spune) printr-o serie de noi regulamente şi norme deontologice şi de conduită (pentru presă) sau noi legi (respectiv abrogarea/modificarea unor legi ce limitează libertatea de expresie), problemele ridicate de punctul 1 c) (corectitudinea politică) nu vor fi rezolvate prea uşor sau prea curând, pentru că ele servesc deplin interesele clasei politice de a ţine populaţia dezbinată, în scopul evident de a o controla şi conduce fără prea mari probleme.

2. Alegeri legale, libere, cinstite

Din nou, teoretic şi declarativ, stăm bine azi la acest capitol. Însă, ca de obicei, practica ne cam omoară…

Recentul caz al votului din diaspora, din 2014, este doar un exemplu – nu doar de „ne-libertate”, ci şi de ilegalitate (iar cei răspunzători ar fi trebuit să plătească penal pentru încălcarea legii).

Dar aici nu este vorba doar de încălcarea legii, ci şi de legi proaste, discriminatorii, atât din punct de vedere pecuniar (vezi garanţiile pe care trebuie să le depună candidaţii la parlamentare), cât şi din punctul strict de vedere al libertăţii de a candida şi de a fi ales (vezi necesitatea semnăturilor de susţinere, pragul electoral, sistemul uninominal nedrept de până mai ieri sau chiar blocarea unor partide în justiţie – cazul PNŢCD, care, potrivit legii, ar fi trebuit judecat cu celeritate încă din 2008).

Aşadar, dezideratul PNŢ din 1928, „alegeri legale, libere, cinstite” se menţine încă acut şi actual în societatea românească de azi…

3. Neatârnarea faţă de puterea politică a instituţiilor fundamentale ale statului: administraţia, armata, justiţia

Subordonate acestui obiectiv general al ţărăniştilor erau, la 1928:

a) Stabilirea ordinii constituţionale

Deşi aparent trăim într-un stat de drept, ce funcţionează conform Constituţiei, nu puţine sunt cazurile de grave încălcări ale drepturilor omului, de legi ce cuprind prevederi neconstituţionale. Spre pildă: Legea adunărilor publice – reminiscenţă iliesciană întru împiedicarea manifestaţiilor anti-sistem, gen Piaţa Universităţii, Legea Antilegionară, ce încalcă Constituţia şi vine în contradicţie cu însăşi Legea Siguranţei Naţionale, sau Legea Antifumat, ce încalcă nu mai puţin de 3 articole constituţionale, 7 din Declaraţia Drepturilor Omului şi vine în contradicţie cu 3 legi – inclusiv cu Codul Muncii.

Aş vrea să subliniez aici un aspect mai puţin – spre deloc – pus în discuţie atunci când vine vorba de legi cu prevederi neconstituţionale, promulgate de Parlament.

Să zicem că Ion Popescu, de o profesie oarecare, candidat independent, ajunge parlamentar şi propune un proiect de lege. Deşi Ion Popescu este obligat să cunoască Constituţia şi legile ţării, nu-l obligă nimeni să le şi înţeleagă ori să fie expert în respectarea, interpretarea sau punerea în practică a acestora. Ion Popescu, ca reprezentant al unui număr oarecare de alegători, poate prelua o solicitare de la aceştia sau poate veni cu o idee proprie de proiect ce urmează (sau nu) să devină lege, după votul Parlamentului. Proiectul lui Popescu va parcurge mai multe etape: elaborare (cel mai probabil îl va ajuta un jurist în acest sens), examinare de către Consiliul Legislativ de pe lângă Parlamentul României, avizare în comisiile de specialitate, iar în ultimă fază – votul în parlament.

Nici Ion Popescu, nici colegii săi parlamentari nu sunt obligaţi să fie jurişti sau experţi în Constituţie. Dar nici nu e nevoie. Există o instituţie special creată pentru a analiza dacă proiectul lui Popescu respectă Constituţia şi legile ţării, şi anume pomenitul Consiliu Legislativ. Acest consiliu, după analiza juridică corespunzătoare aprobă (sau nu) proiectul lui Popescu, ce va ajunge la comisii, apoi la vot. Prin urmare, acest consiliu este răspunzător de (ne)constituţionalitatea unui proiect legislativ oarecare, pe care îl avizează pozitiv. Ion Popescu poate fi acuzat de superficialitate în elaborarea proiectului, colegii de parlament pot fi acuzaţi că n-au citit/înţeles (bine) ce votează, dar în principiu „vina de neconstituţionalitate” a unei legi nu poate fi aruncată în întregime în cârca parlamentarilor, ci ar trebui asumată de acest Consiliu Legislativ de pe lângă Parlamentul României, responsabil de avizarea proiectului.

Ei bine, acest consiliu a avizat favorabil aproape toate aberaţiile neconstituţionale din legislaţia românească. Dar, în mod ciudat, nimeni, niciodată, nu îl pomeneşte, nu îl acuză, nu îl face responsabil de „scăpările” (uluitor de multe) din legile româneşti în vigoare.

Poate că o reformare a acestui consiliu (precum şi a comisiilor parlamentare), laolaltă cu depolitizarea unor instituţii – precum CCR, CSM, ÎCCJ etc. – atât de pusă în discuţie, ar asigura calea către „stabilirea ordinii constituţionale” propusă de ţărănişti în programul lor de guvernare, acum 88 de ani.

b) Reforma administrativă:

• autonomie locală
• descentralizare prin consilii alese pe baza votului obştesc
• excluderea imixtiunii politicianiste a puterii centrale în administraţia locală
• reorganizarea departamentelor şi instituţiilor de stat autonome

                      – selecţionarea unui corp de funcționari după norme obiective

                      – remunerarea funcţionarilor astfel încât să fie feriţi de orice tentaţie de corupţie

                     – funcţionarii publici să fie responsabili de orice abuzuri

c) Organizarea şi înzestrarea armatei astfel încât să i se acorde acesteia demnitate şi putere, pentru a-şi îndeplini scopul de instrument al apărării naţionale.

În ceea ce priveşte România de azi, aproape că nu este nimic de adăugat la aceste obiective ţărăniste de la 1928. În România de azi, autonomia locală e doar pe hârtie, descentralizarea – o vorbă, imixtiunile politicianiste ale puterii centrale sunt la ele acasă în administraţia locală, funcţionarii publici sunt prost plătiţi, în mare parte incompetenţi, mulţi dintre ei – corupţi şi nu răspund în faţa nimănui pentru abuzuri, justiţia este pe alocuri dependentă de puteri politice şi economice ce se cred mai presus de lege, armata e la pământ…

Toate acestea reclamă – nu-i aşa? – o serie de măsuri similare celor propuse de naţional-ţărănişti în 1928, dacă nu chiar preluarea acestor măsuri cu copy-paste (eu, personal, n-aş schimba nici un cuvânt din acest punct al programului PNŢ; de altfel, parte din aceste măsuri au fost asumate de Guvernul Cioloş sau figurează ca puncte importante în programul unor formaţiuni politice noi, precum MUR sau USR).

4. Emanciparea morală şi intelectuală a naţiunii, regenerarea ei morală şi culturală

Este inutil să contestăm această necesitate actuală şi acută în societatea românească şi nu numai. Omenirea în ansamblul ei se află de ceva vreme într-o criză morală profundă.

Iuliu Maniu, în discursul său de inaugurare a primei guvernări ţărăniste, nu pomeneşte de o morală „creştină” (de altfel, faptul că nu şi-a asumat discursiv, public, morala creştină i-a fost reproşat de unii membri ai PNŢ, precum Gabriel Ţepelea); el aduce în discuţie morala în general, o morală, deci, independentă de preceptele şi dogmele religioase, ale cărei principii generale sunt aceleaşi dintotdeauna: Binele şi Răul sunt concepte cvasi-universale şi nici o morală nu va considera, accepta şi aplica Binele drept Rău sau invers…

Cât priveşte emanciparea intelectuală şi regenerarea culturală a naţiei române, nu este nici o îndoială că acestea sunt, parcă, mai necesare decât oricând: învăţământul este totalmente la pământ în România (în 26 de ani au avut loc peste 20 de „reforme” făcute cu picioarele – ca să mă exprim elegant), patrimoniul nostru cultural dispare bucăţică cu bucăţică, educaţia, cultura şi cercetarea sunt grav subfinanţate, de parcă cineva ar dori cu tot dinadinsul ca poporul acesta, peste nici o generaţie, să devină un popor de analfabeţi, de inculţi, de idioţi.

Mie, personal, mi-e teamă de doctorul de mâine, de avocatul, de notarul şi de judecătorul de mâine, de profesorul de mâine. Întâlnesc zi de zi din ce în ce mai multe „specimene” de „profesionişti ai lumii de mâine” – un doctor ce nu ştie pune un diagnostic, o asistentă ce-ţi sparge vena când îţi ia sânge, un judecător ce nu recunoaşte cu certificat de naştere ca doveditor al descendenţei, o profesoară de română ce scrie „ave-ţi dreptate”, o funcţionară ANAF care nu cunoaşte legea de funcţionare a ANAF etc. etc. etc. Toţi aceştia sunt „profesioniştii” de mâine, sunt cei pe mâinile cărora a început deja să intre viitorul nostru, al tuturor. Şi toţi sunt produsele sistemului execrabil de învăţământ din România.

Prin urmare, „emanciparea morală şi intelectuală a naţiunii, regenerarea ei morală şi culturală” trebuie să fie prioritatea zero a politicii româneşti actuale.

5. Grijă specială a guvernului pentru invalizii, văduvele şi orfanii de război

Iată, nu mai devreme decât anul acesta, veteranii de război au început să fie somaţi de Fisc pentru a plăti impozite de care abia anul trecut fuseseră scutiţi.

Umilirea unor categorii sociale – începând cu cele mai vulnerabile, desigur – pare să fie un talent special al statului român.

Bătrânii noştri, dacă sunt atinşi de boli grave (şi nu numai) şi nu au pensii (extrem) de mari – şi de regulă nu au – sunt condamnaţi să-şi petreacă ultimele zile în dureri, în mizerie şi foame la modul cel mai propriu. Căminele de bătrâni de stat sunt – în cel mai bun caz – o glumă proastă. Un focar de boală, de infecţii, de mizerie, un loc nedemn, umilitor, în care bătrânii noştri mor, uitaţi de toţi.

Orfanii noştri, crescuţi în instituţiile de stat, odată deveniţi majori, sunt aruncaţi efectiv în stradă cu ce au pe ei – îngroşând, inevitabil, fatal – rândurile oamenilor străzii şi, adeseori, ale infractorilor mai mici sau mai mari.

Bolnavii noştri cronici trebuie să aştepte ca boala să le evolueze către stadiile finale pentru a beneficia de unele drepturi sau gratuităţi.

Copiii noştri autişti nu mai intră în atenţia sau grija autorităţilor după ce devin adulţi.

Ne aflăm într-o permanentă criză a medicamentelor, a aparaturii medicale, a personalului medical şi a tuturor serviciilor din acest domeniu, în general.

Persoanele singure nu sunt luate niciodată în calcul; coşul zilnic, venitul mediu etc. sunt calculate per familie alcătuită din 3 persoane (doi părinţi şi un copil). Or, la două salarii totalizând, să zicem, 2000 lei, un cost oarecare din statistici de 500 lei lunar înseamnă un sfert din venituri, în vreme ce pentru o persoană singură, cu un salariu de 1000 lei, aceeaşi sumă reprezintă jumătate din banii cu care trebuie să se descurce pe lumea asta de la o lună la alta.

Iată, aşadar, că acest punct din programul naţional-ţărănist de la 1928 ar trebui actualizat, extins, astfel încât să vizeze priorităţi privitoare la alte şi alte categorii de persoane. Şi nu ar trebui uitaţi aici, evident, înşişi urmaşii întru idei ai lui Maniu şi Mihalache: foştii deţinuţi politici, ale căror pensii (plus ajutoare) nu se ridică nicidecum nici la o jumătate, nici măcar la o treime din pensiile torţionarilor lor, generos răsplătiţi de stat pentru „serviciile” prestate şi rareori – şi prea târziu – judecaţi şi condamnaţi pentru crimele lor.

6. Dezvoltarea clasei micilor meseriaşi pentru realizarea echilibrului social şi dezvoltarea economică

Capitalismul sălbatic, consumist, monopolist şi oligopolist – adoptat în România după 1989 – este, fără îndoială, reflexul crizei morale globale şi reprezintă, din punct de vedere uman, latura negativă, chiar dezastruoasă a ceea ce numim capitalism. Între capitalismul corporatist-monopolist şi comunism nu sunt deosebiri de esenţă, ci doar de formă/denumire; dacă în cazul comunismului monopolul aparţine statului, în cazul acestui tip de capitalism monopolul trece în zona privată. Dar tot de monopol vorbim, cu toate consecinţele lui negative, mai mici (fenomenul „consumatorilor captivi”) sau mai mari (dirijarea din umbră, de către capitalişti, a clasei politice). În acest sistem, statul poate deveni şantajabil, poate rămâne la mâna monopolurilor corporatiste – un lucru deosebit de periculos, dacă vorbim, de exemplu, de corporaţii monopoliste în domeniul energiei, ce poate afecta siguranţa naţională…

Capitalismul acesta sălbatic şi monopolist are exact efectul pe care l-a avut comunismul în societatea românească: divizarea în două mari clase sociale: una „superioară”, a „elitelor” – puţin numeroasă şi „clasa de jos” – adică restul lumii, egalizată prin sărăcie.

Să nu ne facem iluzii: clasa mijlocie este cvasi-inexistentă în România. Românul „de mijloc” – după plata chiriei, a creditelor, ratelor, dărilor şi datoriilor, taxelor şi impozitelor – rămâne tot atât de sărac (sau poate mai sărac!) decât românul din „clasa de jos”. Şi amândoi vor muri îngropaţi în datoriile pe care le vor lăsa moştenire urmaşilor.

Iar acesta este, neîndoielnic, efectul capitalismului corporatist-monopolist, ce nu îngăduie afirmarea şi dezvoltarea individuală. Să ne gândim numai la dispariţia galopantă a magazinelor de cartier sau la modificările Codului Fiscal ce au lovit crunt PFA-urile şi profesiile liberale, nu mai devreme decât anul acesta.

În cadrul acestui sistem se manifestă plenar ceea ce eu numesc „consumismul devorator„. Devorator atât în sensul că se consumă, se devorează mult, excesiv, inutil, distrugător, cât şi în sensul că ne devorează mut, subtil, insinuant şi insistent, transformându-ne în sclavii lucrurilor, ai unui confort trecător şi îndoielnic.

Pe ideea „nu repara, aruncă şi cumpără altceva în loc” se produc obiecte ce se strică în secunda în care expiră garanţia, obiecte fabricate cu intenţie astfel încât să nu poată fi reparate etc. etc. Un efect trist al acestui fenomen este acumularea de cantităţi uriaşe de gunoi, ce afectează sănătatea planetei noastre.

Pe de altă parte, această superficialitate, această reticenţă (a producătorilor, dar şi, drept consecinţă, a consumatorilor „educaţi” în acest spirit), această „repulsie” faţă de lucrul solid, bine făcut, rezistent vreme de generaţii, cu mici reparaţii, au dus, evident, la dispariţia meseriaşilor, a atelierelor, a micilor producători/fabricanţi, a micilor comercianţi aferenţi, a unei întregi clase de mijloc care apăruse, firavă, după Revoluţie.

În ultimii 15 ani, în cartierul meu au dat faliment: tapiţerul, cojocarul, ceasornicarul, cizmarul, tocilarul, electricianul, doamna care vindea confecţii superbe făcute manual în atelierul ei, doamna care ţinea o micuţă cafenea-cofetărie, cu frişcă naturală şi cozonaci de casă, nenea care făcea jaluzele de comandă, băieţii care făcuseră o reţea de Internet de cartier, băieţii care reparau calculatoare, sibienii cu mezeluri şi brânzeturi, magazinul de la parter de la care mi-am cumpărat 15 ani ţigările, magazinul de chimicale, magazinul de haine second hand, magazinul de încălţăminte, magazinul de electrice şi feronerie, măcelăria, pescăria, brutăria (de fapt brutăriile, c-au fost mai multe), vreo 3-4 restaurante, vreo 3-4 cafenele, câteva minimarketuri, şi câţiva nefericiţi ce au încercat să facă un fel de „papa ca la mama”, ieftină, bună şi proaspătă. Iar mâine-poimâine o să închidă prăvălia şi tanti care ţine o patiserie la prima staţie, care vine la magazin pe la 5:30 dimineaţa, ca să frământe aluaturi, să le dea la cuptor ca să fie gata coapte, proaspete, aburinde, pe la 8:00-9:00, când pleacă lumea la muncă.

Toate aceste mici afaceri au existat, cândva, la mine în cartier, pe o rază de vreo 500 metri. Majoritatea au avut o viaţă de 2-3 ani; unele au supravieţuit mai mult, altele mai puţin. Au fost toate înghiţite de valul de supermarketuri, bănci, jocuri de noroc, farmacii, florării, case de amanet şi de schimb valutar – care par să fie legate între ele, cumva, printr-un fir nevăzut.

Toate aceste mici afaceri reprezintă tot atâtea gospodării de întreţinut, tot atâtea drame mute, tot atâtea familii distruse. Iar cazul afacerilor mici din cartierul meu nu este un caz particular, ci un fenomen reduplicat de mii de ori, în mii de feluri, în mii de localităţi, în mii de cartiere.

Iată, aşadar, că dezvoltarea clasei micilor meseriaşi – şi, prin extensie, a tuturor claselor de mijloc – propusă de Maniu la 1928 pentru realizarea echilibrului social şi pentru dezvoltarea economică se constituie într-o prioritate (aş spune absolută) pentru România de azi.

Maniu vedea în măsurile pentru clasa de mijloc o aplicare directă a principiului dreptăţii sociale. Programul PNŢ urmărea dezvoltarea progresivă a industriei, care să aibă în vedere împlinirea nevoilor claselor muncitoreşti, prin măsuri adecvate pentru înflorirea lor materială şi culturală.

Nu am să trec mai departe înainte de a sublinia faptul că dezvoltarea culturală şi intelectuală este în permanenţă prezentă alături de cea materială. Dezvoltarea materială este, deci, insuficientă în sine, dacă nu este completată de cunoştinţe temeinice, de o pregătire şi o educaţie corespunzătoare şi de o „înflorire culturală” – necesară, până la urmă, împlinirii umane…

România de azi, însă, se îndreaptă, după toate aparenţele şi evidenţele, către o societate de retarzi apăsători de butoane – analfabeţi, inculţi şi depăşiţi cu totul de tehnologia pe care o au pe mână…

7. Desăvârşirea reformei agrare

Deşi se tot pune „batista pe ţambal” de mult prea multă vreme, „problema ţărănească” există încă şi, cu cât este ignorată mai mult, cu atât ea se acutizează. Aceasta este realitatea românească azi şi cine o neagă este fie ipocrit, fie rău-voitor, fie nătâng de-a dreptul.

Este inutil să enumăr problemele agriculturii româneşti ale prezentului. Ele sunt cunoscute şi analizate de specialişti şi de specialiştii specialiştilor. Pe hârtie. Pe tone de hârtii. Pe cine ştie câţi MB de hard.  Dar soluţiile se lasă îndelung aşteptate.

Iată cum vedea PNŢ soluţionarea problemelor din agricultură (veţi vedea că măsurile propuse de naţional-ţărănişti la 1928 sunt, în cea mai mare parte, perfect valabile şi astăzi):

a) Cadastrarea proprietăţii şi înregistrarea în cărţile funciare

Inutil de subliniat importanţa prioritară şi primordială a acestui demers, împiedicat azi în fel şi chip de baroni locali, rechini imobiliari şi afacerişti veroşi, cărora bine le prieşte nebuloasa proprietăţii imobiliare retrocedate după ’89.

În treacăt fie spus, cred că nerestituirea – laolaltă cu terenurile – a mijloacelor de producţie de care dispunea populaţia rurală înainte de comunişti (sau despăgubirea în acest sens), nu a fost o „scăpare” a politicienilor, ci un demers făcut cu intenţie. Cu intenţia de a-i lipsi pe ţărani de aceste mijloace. Dacă adăugăm la asta impozitele pe terenul din care ţăranii nu pot obţine venituri, pentru că n-au cu ce să-l lucreze, precum şi amenzile aplicate proprietarilor care lasă pământul nelucrat, obţinem reţeta victimizării perfecte a ţăranilor şi, de fapt, a anihilării păturii rurale, nevoită să-şi vândă pământul pe nimic (să nu uităm de „mafia” marilor cumpărători de pământ, care, înţeleşi între ei, ţin preţul achiziţiei directe de la proprietari la un nivel minim).

Revenind la cadastrare, bănuiala mea este că pe mulţi îi va băga la puşcărie înfăptuirea ei. Aşa că, deh, se pare că o vom aştepta mult şi bine…

b) Rentabilizarea agriculturii prin:

          – revizuirea tarifelor vamale şi de transport

          – reducerea dobânzilor la capitalurile investite în agricultură

          – crearea de debuşeuri

Este inutil, cred, să subliniez faptul că statul român acordă o importanţă minimă acestor aspecte – dacă o acordă.

Reţin din cele de mai sus importanţa creării de debuşee. Confruntaţi cu importul masiv de produse agricole, producătorii români rămân undeva la periferia zonei comerciale – iar cei mici şi mijlocii rămân în limitele unei agriculturi de subzistenţă.

Măsurile statutului – precum recenta lege cu 51% produse româneşti în supermarketuri – sunt anemice, firave, nesigure, instabile, superficiale şi incomplete, nerezolvând nici a mia a parte din probleme.

Şi în aceste condiţii „consumismul devorator” îşi face bine-merci de cap. În cartierul meu, piaţa agro-alimentară a fost înghiţită de un Mega Image. Ceva mai încolo, la vreo staţie distanţă, era odinioară o piaţă volantă. A dispărut şi aia. Cel mai probabil a desfiinţat-o Primăria, căci nou-nouţul Mega Image, de alături, a apărut mult ulterior dispariţiei pieţei.

Dar ce să ceri de la un stat care o amendează pe coana Leana, ce vinde câteva legături de verdeaţă întinse pe un ziar, dar închide ochii la mafia grâului, de pildă?

Ce să ceri de la un stat care a avut la un moment dat năstruşnica idee de a-i obliga pe ţărani să meargă cu casa de marcat la ei, în timp ce închide ochii la mafia importurilor de legume?

Ce să ceri de la un stat care, pentru eliberarea carnetului de producător, le cere ţăranilor declaraţii exacte despre produsele cultivate, başca şi estimarea producţiei, neţinând seama de condiţiile specifice ale agriculturii de subzistenţă (cum ar fi vremea) ce ar putea schimba orientarea şi randamentul producţiei, aşa cum se întâmplă adeseori la modul concret?

Cum să se creeze debuşee pentru producţia agricolă, în aceste grele şi umilitoare condiţii pentru ţăranul ce lucrează pământul?

c) Stimularea producţiei agricole prin:

          – introducerea de maşini şi unelte

          – educaţie agricolă, atât practică, cât şi ştiinţifică

          – reorganizarea şi lărgirea creditului agricol

          – înfiinţarea asigurărilor agricole

Este neîndoielnic faptul că măsurile de mai sus ar trebui preluate mot-à-mot de orice program realist de guvernare a României – şi aplicate, fireşte, astfel încât cel avantajat să fie ţăranul român, micul producător, gospodăriile mijlocii, care să îngroaşe, într-o zi, pătura clasei mijlocii a României.

Accesul gospodăriei mici şi mijlocii la maşini şi unelte este, practic, interzis. Aş putea să povestesc aici peripeţiile unui prieten care dorea să-şi cumpere un tractor – prin programul SAPARD. Am să mă rezum să menţionez că, după vreo 2 ani de luptă cu sistemul, cu birocraţia, s-a lăsat păgubaş. Asta în vreme ce peste 90% din fondurile SAPARD zăceau nefolosite.

Aşa cum spuneam mai sus, interesul „cuiva” (un „cineva” generic, desigur, ce cuprinde o masă de entităţi mai mult sau mai puţin dubioase) este să ţină ţăranul român departe de mijloacele de producţie, astfel încât să devină un „furnizor” de pământ ieftin şi bun – util, desigur, marilor monopolişti ce devorează pământul ţării.

Încă o dată se observă accentul pe care naţional-ţărăniştii îl puneau pe educaţie – în cazul acesta pe educaţia agricolă, atât practică, cât şi ştiinţifică.

Probabil că mulţi (majoritatea chiar ţărani) ar obiecta aici că „nu-l învăţăm noi pe ţăran cum să-şi cultive pământul”, că, poate, din această perspectivă, investiţia în educaţia agricolă ar fi inutilă.

Nu ştiu cum stau lucrurile în satele aflate la mulţi kilometri de centrele urbane (deşi îmi pot imagina că bătrânii satului, cunoscători ai pământului, nu mai au cui să-şi transmită cunoştinţele, în condiţiile în care tinerii fug de la sate, lăsându-le aproape pustii). Ştiu însă cam cum e situaţia „ţăranilor hibrizi” de pe lângă Bucureşti (ţăranii „hibrizi” sau „navetişti” sunt aceia are sunt şi muncitori în Bucureşti, către care fac naveta, şi ţărani la ei în curte, unde practică o agricultură de subzistenţă, în timpul liber). Aceştia şi-au pierdut sau sunt pe cale de a-şi pierde legătura cu pământul şi cu roadele lui. Cunosc bucureşteni care şi-au făcut o căsuţă pe lângă capitală şi le dau ţăranilor lecţii de agricultură. Din cărţi. Din tratate de agricultură din care învaţă ei şi îi învaţă şi pe alţii. Pentru că, ce să vezi, „soarta” a făcut să nu existe centre de consultanţă agricolă pe lângă Bucureşti. Sau, în orice caz, dacă or fi, n-a auzit nimeni de ele… Aceeaşi „soartă” a făcut ca de pe harta ţării să dispară, unul câte unul, licee agricole şi şcoli profesionale – precum cele care calificau tractorişti sau alţi muncitori în agricultură.

Cât priveşte creditul agricol… acesta este tot atât de „accesibil” pentru fermierul mic şi mijlociu ca şi fondurile europene, ca şi orice formă de subvenţie sau înlesnire cât de mică. Am şi aici o mică povestioară personală, cu un prieten ce voia să-şi facă o mică fermă de capre. Dar o să mă limitez să menţionez – aţi ghicit! – că s-a lăsat păgubaş repede, din cauza condiţiilor ucigătoare.

Pentru investiţiile româneşti în producţia mică şi mijlocie ideea de bază este astăzi asta: dacă vrei să faci o mică afacere în agricultură, vino cu bani de acasă – vinde casa, maşina, împrumută-te de la rude, câştigă la loto sau la jocuri de noroc – şi investeşte în afaceruţa ta. Pentru că nimeni nu o să te ajute, nici statul, nici băncile private, nici măcar UE. Mă rog, poate UE ţi-ar da ceva-ceva, dar, vorba aceea, până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii…

Iar despre asigurările agricole am să mă limitez să menţionez că sunt pur şi simplu o glumă. Toate contractele de asigurări (sau, în fine, cele câteva care mi-au trecut mie prin faţă, dar bănuiesc că nici restul firmelor de asigurări nu-s fraiere) stipulează faptul că nu vei fi despăgubit în caz de dezastre naturale – mai ales dacă se întâmplă să locuieşti într-o zonă de risc, expusă pericolului de inundaţii, să zicem. Adică asigurările astea sunt un fel de apă de ploaie.

Iată de ce aceste puncte din programul ţărănist de guvernare sunt încă actuale, poate mai actuale decât oricând…

d) Consolidarea proprietăţii agricole

Programul PNŢ de la 1928 prevedea organizarea creditului funciar astfel încât să se înlesnească cumpărarea şi parcelarea terenurilor scoase la vânzare şi o circulaţie normală a proprietăţii mici şi mijlocii.

Observăm accentul permanent pe care naţional-ţărăniştii îl puneau pe proprietatea mică şi mijlocie – pe cale de dispariţie azi în mediul rural românesc, din nefericire (studiile arată că în curând populaţia rurală a ţării se va înjumătăţi, ceea ce înseamnă că mare parte din pământul ţării va rămâne pe mâna unor mari proprietari/producători).

Într-un viitor nu prea îndepărtat vom asista, probabil, dacă nu se iau cuvenitele măsuri, la împărţirea spaţiului rural în proprietăţi imense de (sute de) mii de hectare, întrerupte pe alocuri de gospodării mici şi foarte mici ale bătrânilor ce vor să moară în bătătura lor şi, poate, de mici ferme ale unor români curajoşi (posibil întorşi din străinătăţuri, mulţi dintre ei) ce se vor încumeta şi încăpăţâna să trăiască din rodul pământului.

e) Dezvoltarea vieţii cooperative în scopul:

          – valorificării produselor agricole

          – procurării maşinilor şi instrumentelor necesare gospodăriilor agricole

O, da, spectrul comunismului ne dă târcoale şi fiori pe şira spinării când auzim cuvinte precum „cooperativă”. Practic, nici nu poţi dezbate în vreun fel pe această temă, pentru că astfel de cuvinte „magice” ţi-l vor face pe ţăran duşman din start. Acel „cineva” de care vorbeam mai devreme are, desigur, tot interesul ca ţăranii noştri să asocieze cuvinte precum „cooperativă” cu odioasele CAP-uri comuniste. Acel „cineva” are tot interesul ca ţăranul român să nu înţeleagă că nu e vorba de ACEA cooperativă care i-a traumatizat, ci de o asociere benevolă şi benefică; acel „cineva” are tot interesul ca ţăranul român să nu înţeleagă că „unde-s doi, puterea creşte”, că, dacă te asociezi cu alţii într-o cooperativă vei putea să cumperi utilaje mai uşor, fie şi „la comun” (preferabil, decât să faci un credit), vei putea să vinzi mai uşor şi mai convenabil rodul muncii tale, să dezvolţi producţia, să trăieşti mai bine şi, într-un final, să sfidezi şi să învingi sistemul care vrea să te anihileze, cu pământul şi producţia ta cu tot, spre bucuria şi avantajul unor monstruoase entităţi – monstruoase atât ca mărime, cât şi ca scop.

Căci nu este nici o îndoială că „cineva” vrea să aducă România „în rândul statelor civilizate”, de unde seminţele nemodificate genetic au dispărut în proporţie de peste 90%, unde pământul este suprasaturat de chimicale, unde roşia şi castravetele au acelaşi gust, unde mărul, strugurele, pruna şi căpşuna, arată frumos, ca fructele decorative de ceară, dar sunt tot atât de lipsite de arome, miresme şi prospeţime ca şi acestea…

8. Raţionala exploatare a pădurilor

Este aceasta o temă extrem de actuală în România secolului XXI, care nu mai are nevoie de nici o subliniere sau adăugire.

De ajuns să evidenţiez faptul că Maniu vedea exploatarea pădurilor în regim de cooperativă şi preconiza lucrări vaste de replantare a terenurilor devastate sau neproductive.

De altfel, câţiva ani mai târziu, în 1933, sub următorul guvern ţărănist, avea să fie înfiinţat Institutul Naţional al Lemnului (azi INL; la momentul înfiinţării se numea Institutul de Cercetări şi Experimentări Forestiere) – o instituţie a cărei importanţă strategică nu a fost ignorată de comunişti, care au dotat-o cu o clădire modernă şi echipamente „ca la NASA”, cum zicea un fost angajat al INL.

După 1989, „cineva” a avut grijă ca acest institut să devină o caricatură, redus la un site şi un singur angajat, care e director şi om la toate.

Inutil, aşadar, de subliniat actualitatea şi importanţa acestui punct din programul ţărănist de guvernare de la 1928.

9. Refacerea şi reorganizarea CFR, a Poştei, Telegrafului şi serviciilor telefonice

Cu alte cuvinte, sunt necesare refacerea şi reorganizarea structurilor şi infrastructurilor de transport şi telecomunicaţii.

Dacă la telecomunicaţii – telefonie şi, mai ales, Internet – România stă bine şi foarte bine, rămâne acută şi actuală problema CFR, la care se adaugă, desigur, eterna problemă a autostrăzilor, aceste entităţi care reuşesc anual performanţa de a înghiţi uriaşe sume de bani, practic fără a exista …

10. Introducerea controlului preventiv al cheltuielilor publice şi reforma contabilităţii publice

În acest scop, naţional-ţărăniştii urmăreau, la 1928, reorganizarea Curţii de Conturi pentru verificarea efectivă a cheltuielilor.

Având în vedere mecanismul greoi, centralizat şi netransparent de funcţionare a Curţii de Conturi din România zilelor noastre (de pildă, solicitările de informaţii de interes public se fac la sediul central al Curţii, nicidecum în raza teritorială a solicitantului, iar rapoartele Curţii apar public cu întârziere – actualmente pe site-ul instituţiei ultimul raport publicat este pe 2014), poate n-ar fi chiar rea ideea refacerii şi reorganizării da capo a acestei instituţii…

Mie, personal, îmi place foarte mult ideea de control preventiv al cheltuielilor publice, că la noi mi se pare că întotdeauna astfel de controale se fac post factum, atunci când nu se mai poate face nimic, deci, nici preveni jaful.

11. Asigurarea şi impunerea legalităţii, în vederea consolidării materiale şi morale a statului

Ordinea legală este primordială în viziunea lui Maniu – fervent susţinător al constituţionalismului, al statului de drept. Numai prin respectarea şi aplicarea legii un stat se poate întări material, dar şi moral. Regenerarea morală a naţiunii, a statului în întregul lui este un leit-motiv al discursului manist şi general naţional-ţărănist.

Dezvoltarea materială în sine e bună, e necesară, dar nu şi suficientă, aşa cum în repetate rânduri afirmă Maniu în discursul său de inaugurare a guvernării din 1928. Ea trebuie să fie însoţită de o emancipare morală.

În mod evident, această viziune le-a fost străină tuturor politicienilor români post-decembrişti. Capitalismul lui „care pe care”, al consumismului devorator s-a hrănit şi a crescut din imoralitatea politicienilor – şi, uneori, a înseşi legilor pe care aceştia le-au promulgat, a căror respectare poate duce, pe alocuri, la distrugeri iremediabile ale mediului şi patrimoniului. În acest sens, cazul Roşia Montană, între altele, este deosebit de grăitor…

Moralitatea trebuie să stea, aşadar, la baza legalităţii şi să fie „gardianul” dezvoltării materiale a individului şi a societăţii, în ansamblul ei.

12. Toleranţă faţă de minorităţi

Programul PNŢ de la 1928 prevede că „Problema minorităţilor va fi tratată conform importanţei sale. Guvernul o va rezolva printr-o lege organică potrivit aşezămintelor noastre constituţionale şi vremii în care trăim, tradiţiei şi spiritului de toleranţă ale poporului român„.

Aş zăbovi puţin asupra acestui aspect şi asupra ideii de naţionalism. Lăsând deoparte devierile, deviaţiile şi diversele interpretări şi definiţii contextuale ale naţionalismului – în funcţie de diverse contexte politice şi interese sau manifestări mai mult sau mai puţin extremiste, asumate de diverşi politicieni sub numele de naţionalism – lăsând, deci, toate acestea deoparte, vreau să evidenţiez aici şi să lămuresc pe toţi nelămuriţii care nu prea ştiu cu ce se „mănâncă” PNŢ şi naţionalismul luminat promovat de acesta.

În discursul prilejuit de fuziunea PNR-PŢ din 1926 – ce a dat naştere PNŢ – Iuliu Maniu a definit extins (şi clar) naţionalismul în sensul său nobil, oglindit în ideologia şi activitatea PNŢ. Semnificaţia naţionalismului – în viziunea ţărăniştilor – este cuprinsă în 3 sensuri:

1. „Viaţa de stat trebuie să fie condusă de întreaga naţiune, precum întreaga naţiune suportă sarcinile ei„;

2. Statul Român, „fiind rezultatul frământărilor, sacrificiilor, suferinţelor şi virtuţilor Neamului Românesc, trebuie să fie expresiunea adevărată a fiinţei, a gândirii şi însuşirilor Neamului Românesc„;

3. „Al treilea sens al cuvântului naţional este că Partidul Naţional Ţărănesc înţelege să respecte însuşirile naţionale ale celorlalte popoare minoritare conlocuitoare şi ale fiilor acestor popoare […]. Limba, credinţa şi participarea lor în deplină siguranţă a vieţii şi avutului, pe care le-o oferă legile, nu le pot fi discutate. Statul Român trebuie să reprezinte, pe lângă celelalte însuşiri nobile ale poporului român, şi spiritul omenos de toleranţă şi echitate„.

Pe scurt: naţionalismul înseamnă: 1.  participarea întregii naţiuni la viaţa de stat (eu văd aici prefigurarea unei democraţii directe avant la lettre – sau „democraţia desăvârşită„, cum o numeau ţărăniştii); 2. respectarea gândirii şi însuşirilor neamului (adică renunţarea la adoptarea unor forme fără fond, de care s-au făcut vinovaţi politicienii de-a lungul timpului, adeseori cu consecinţe nefaste – a se vedea, de pildă, starea învăţământului românesc după preluarea fără chibzuinţă a unor modele străine), la care se adaugă 3. toleranţa şi respectul faţă de alte naţionalităţi (o condiţie indiscutabilă a convieţuirii şi a funcţionării normale a societăţii).

Acesta este, deci, adevăratul naţionalism, naţionalismul luminat,  pe care un partid (orice partid) ar trebui să-l adopte, nu vorbele sforăitoare, nu ura mai mult sau mai puţin ascunsă faţă de alţii, care sunt altfel, nu intoleranţa, nu discursul discriminatoriu, nu imitarea maimuţărească a unor valori, instituţii sau ideologii – fie acestea „corecte politic” sau nu – care nici în clin, nici în mânecă nu se potrivesc cu tradiţiile, istoria, rădăcinile şi fiinţa poporului român.

13. Politica externă aparţine nu partidelor, ci ţării

În mod mai mult sau mai puţin ciudat, politica externă a României a fost, parcă, mai greu încercată comparativ cu alte ţări.

Şi, dacă odinioară am avut un Titulescu (şi el ţărănist de la un moment dat) sau alţi oameni mari, adevăraţi bărbaţi politici ce s-au „bătut” pentru ţară, azi asistăm la proliferarea lui „homunculus politicus” pe scară largă.

Fără îndoială, politica românească dominată de aceşti homunculi politici nu va face faţă unor eventuale provocări politice externe. România se află actualmente într-o stare de vulnerabilitate accentuată, în contextul provocărilor Rusiei şi aliaţilor săi în sud-estul european şi nu numai.

Maniu preconiza, la 1928, întărirea legăturilor existente ale României pe plan extern, adeziunea la politica de pace a Societăţii Naţiunilor, precum şi reluarea raporturilor normale ale României cu toate statele, pe principii de natură mai degrabă să o apropie decât să o despartă de acestea pe viitor.

Cu alte cuvinte, o politică externă echilibrată, paşnică, menită a crea şi a menţine stabilitate naţională şi regională.

Iată, în prezent aceste principii sunt din ce în ce mai actuale, mai stringente.

Tare mi-e teamă, însă, că, în contextul actual, în caz de vreun eventual conflict zonal/regional, aceste principii ar fi aplicate pentru România şi în numele României, dar România însăşi va sta pe margine, martoră la confruntarea marilor puteri – probabil chiar pe teritoriul ei – fără a avea vreun cuvânt de spus… Pentru că României, aşa cum am spus, îi lipsesc bărbaţii politici, capabili să ţină capul sus şi frâiele ţării totodată.

CONCLUZII

Mult prea adesea am auzit – aproape până la saturaţie – că ideea „statului ţărănesc” este depăşită (şi asta într-o ţară în care ţăranii constituie 50% din populaţie!).

În mod evident, doctrina ţărănistă nu îi vizează doar pe ţărani, aşa cum greşit şi simplist se interpretează cel mai adesea.

Este adevărat, doctrina ţărănistă îi consideră pe ţărani ceea ce sunt, de fapt: baza societăţii; această doctrină urmăreşte emanciparea materială şi intelectuală a ţăranilor şi preconizează dezvoltarea progresivă a industriei, începând cu industria agro-alimentară  şi a industriilor aferente / conexe acesteia şi continuând cu celelalte ramuri, până la dezvoltarea maximă (sau, cum s-ar zice azi, „maximizarea”) tuturor forţelor de producţie – în mod evolutiv şi, aş spune, firesc şi în opoziţie cu industrializarea forţată a lui Ceauşescu şi cu cea haotică postdecembristă.

Toate acestea ar trebui însoţite sau, după caz, urmate de măsuri pentru asigurarea unei „situaţii materiale şi culturale înfloritoare„ a claselor sociale rezultate din sau întărite de îndeplinirea obiectivelor ţărăniste.

Fără îndoială, „statul ţărănesc” preconizat de Mihalache şi Maniu în prima jumătate a secolului XX (şi) prin programul de guvernare prezentat mai sus se dovedeşte mai actual şi mai viabil decât ne-ar conveni să recunoaştem, el poate fi chiar soluţia la boala aparent incurabilă ce a cuprins România ultimilor ani.

În România secolului XXI, ţăranul are încă nevoie de o „luminare” intelectuală (ca şi, de altfel, întregul popor român, din păcate), de ajutor pentru a-şi putea cultiva pământul şi a-şi creşte vitele, are nevoie de „bunăstare”, „învăţătură înţeleaptă” şi „cooperatism” care să înlăture „samsarii de afaceri” şi să asigure un preţ corect pentru rodul muncii lui – cu alte cuvinte are nevoie de „statul ţărănesc” al lui Mihalache şi Maniu.

Dar statul ţărănesc nu se reduce la grija pentru ţărani. El vizează de fapt dezvoltarea clasei de mijloc româneşti şi realizarea unui echilibru social prin aceasta ca şi – lucru foarte important şi de actualitate – dezvoltarea şi emanciparea intelectuală şi culturală a poporului român.

După cum se poate observa din această analiză – deloc exhaustivă – a doctrinei ţărăniste sub forma ei de program de guvernare, ea are în centru ordinea legală, dreptatea socială, libertatea politică şi economică – principii şi obiective încă actuale în România secolului XXI.