Emanoil Mihăilescu – unul dintre supraviețuitorii de la Periprava

Despre regimul de exterminare din temnițele comuniste este greu de vorbit. Dar, pentru că, dacă uităm greșelile trecutului, riscăm să le repetăm, avem datoria de a ne aduce aminte despre aceste crunte fapte petrecute în istoria noastră recentă. Istoria care nu se învață la școală – din păcate… 

Azi vă prezint un interviu acordat revistei Arhitectura-1906 online, anul trecut, de către dl Emanoil Mihăilescu, arhitect, membru al org. PNȚCD Sector 1, fost deținut politic, supraviețuitor al penitenciarului de la Periprava (condus între 1960-1963 de Ion Ficior, unul dintre torționarii de pe lista celor 35 pe care ICCMER îi dorește aduși în fața Justiției pentru a da socoteală de faptele lor cumplite)

Emanoil-Mihailescu (foto: arhitectura-1906.ro)

Arhitectul Emanoil Mihăilescu s-a născut pe 16 decembrie 1935, la Bucureşti, într-o familie de mici meseriași. Absolvent al Liceului „Titu Maiorescu”, urmează cursurile Facultății de Arhitectură între 1953-1958. Este arestat, pe 18 septembrie 1958, ca fiind membru al „organizației Rugul Aprins”. Timp de 5 ani face detenţie politică la Jilava, Periprava, Salcia, Stoenești, Gherla.

Din 1963 lucrează ca proiectant la Institulul Proiect București, iar trei ani mai târziu primește dreptul de a-și relua studiile la Facultatea de Arhitectură, absolvind în 1968.

În același an este repartizat la IPCM, unde participă la elaborarea unor studii și oferte pentru Iran, Egipt și URSS și realizează proiecte de hale industriale și construcții auxiliare tehnico-administrative, cum ar fi: Întreprinderea Mecanică Bistrița, Întreprinderea Mașini Agregate Iași, Întreprinderea Unirea Cluj, Întreprinderea de Orologie Arad, Întreprinderea Mașini Agregat Sf. Gheorghe, Întreprinderea Steaua Roșie București, Întreprinderea de Rulmenți Bârlad. În 1987 este detașat la Institutul Carpați, pentru realizarea proiectului Casa Republicii. Arhitect-șef al sectorului 4 din București în 1992, lucrează din 1993 până la pensionare pentru Inspecția de Stat în Construcții din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice. Din 2000 până în prezent, este secretarul Asociației Foștilor Deținuți Politici din România – Filiala București.

Vlad Mitric-Ciupe: Domnule arhitect, erați student când ați făcut închisoare politică între 1958 şi 1963. Vorbiți-ne, pentru început, despre epoca respectivă din perspectiva copilăriei dvs. 

Emanoil Mihăilescu: Toată copilăria mea a stat sub semnul concursurilor. Concurs de fotbal, de table, de șah, concurs de ping-pong, atletism. Scriam pe bucăţi de cârpă numere şi făceam alergări, fond, viteză. Mergeam la stadion la concursurile internaţionale ale României – era o cu totul altă lume. Am prins Șoseaua Jianu, pe urmă i s-a spus Aviatorilor. Păi, pe Jianu, în fiecare sfârşit de săptămână, erau concursuri de biciclete, de motociclete. Pe urmă, pe bulevardul care duce la Arcul de Triumf erau concursuri de maşini, îl cunoșteam pe celebrul Jean Calcianu.

V.M-C.: Știu că ați urmat Liceul „Titu Maiorescu”…

E.M.: Acolo am avut un profesor uluitor de istorie, căruia îi datorez eu pasiunea, profesorul Iordănescu de la Liceul „Titu Maiorescu”, liceu pedagogic. Îmi aduc aminte de elevii din anii mari care erau nişte domni, cu cravată, în costum, se plimbau prin curtea liceului, discutau, erau extraordinari. Mai mari decât mine erau Matei Călinescu, Ion Vianu şi Miron Chiraleu¹, cel care s-a sinucis în puşcărie, n-a vrut să accepte reeducarea de la Aiud. Prin clasa a VI-a de liceu au început să apară și în liceul nostru copii de nomenclaturişti, s-a făcut curăţenie în şcoală și au fost daţi afară foarte mulţi profesori. Am făcut grevă, domnule, noi, copiii. Pe table scriam: „Vrem pe profesorul Iordănescu”, prin 1947-‘48 se petreceau lucrurile acestea. Pe urmă am făcut și eu un gest nebunesc. Eram obligaţi să mergem la manifestaţiile de 23 august, 7 noiembrie şi aşa mai departe, iar toate astea făceau să crească ura din noi. Se afișau acolo, înşirate la perete, portretele „marilor dascăli”. Erau din hârtie puse pe un cadru de lemn, iar eu mă făceam că mă rezem şi le găuream cu degetul în dreptul ochilor. S-au ţinut şedinţe, a venit directorul, n-au ştiut cine a fost „nemernicul”, dar au făcut şedinţă să înfiereze huliganismul. N-am putut să sufăr rusa, marxismul, lucrurile acestea. La rusă am fost foarte slab, n-am vrut să învăţ de-al dracului. Toate lucrurile erau îngrozitoare. La istorie învăţam după Roller – academician făcut pe puncte, noroc că acasă aveam pe Giurescu, şi mai aveam de la tata lucrările lui Xenopol, învăţam numai după acestea, nici nu mă uitam la nemernicul de Roller².

V.M-C.: În timpul liceului a fost vreun coleg arestat, a avut cineva probleme cu regimul?

E.M.: Radu Miclescu, Dimi Lecca și Marion Cantacuzino – fiica lui Bâzu Cantacuzino – au fost arestaţi. Pe urmă am stat în puşcărie cu Vladimir Boutmy de Katzmann, era cu vreo doi ani mai mare decât mine. Francezi de origine, înnobilaţi în Rusia Țaristă, cu moşii în Basarabia. El a fost arestat pentru că, împreună cu alți câţiva, a vrut să arunce în aer o tribună oficială la o manifestaţie. A fost condamnat pe viaţă şi a făcut puşcărie până în 1964. Eu l-am cunoscut în detenţie, iar când am aflat că şi el a fost la „Titu Maiorescu” s-a legat această amiciţie. Pe Radu Miclescu nu l-am mai văzut după eliberare pentru că s-a dus unde aveau ei moşia… boieri mari Micleştii. Vedeți, am rămas fără boieri, am rămas fără elite, în mâna acestor criptocomunişti.

V.M-C.: Ce ne puteți spune despre Facultatea de Arhitectură din perioada anilor ‘50?

E.M.: Facultatea era o oază de liniște și prietenie în cenușiul vremurilor. Profesorii mei din facultate erau de stânga şi aveam din când în când nişte crispări, dar în marea lor majoritate erau niște domni. Horia Maicu era de stânga, dar era un domn. Îmbrăcat la patru ace, cămaşă albă, nu se compară cu ce vedem astăzi. Nu mai vorbesc de Catedra de Ornamental, profesorul Simotta. Existau şi câteva jigodii, dar care erau cunoscute. Unul era Leca – cu un singur „c”, mai era unul Paiu, erau câţiva care erau cu partidul. Am avut colegi minunaţi, iar astăzi ne revedem cu o plăcere nebună, n-am găsit nici măcar o turnătorie în dosarul de securitate, nici din partea colegilor de liceu, nici de la cei de facultate. După arestare, s-au făcut acele şedinţe de înfierare şi spuneau că noi ne-am înhăitat în munţi cu niște popi şi arme… nişte prostii, dezinformări ale Securităţii. Totdeauna se făceau astfel de şedinţe de înfierare, luau cuvântul câţiva din activiştii propagandişti şi se solicita o solidarizare cu decizia partidului. Pentru oamenii de bună-credinţă şi chestiunea asta e o cedare şi o cădere, să fii nevoit să înfierezi şi să aplauzi lucruri de genul ăsta. Mai era Bădescu, fusese ambasador în Italia, ministru, îşi ţinea şi Catedra, că-i plăcea, probabil. Era preşedinte la un for superior, nu mai ţin minte exact la care. Bordenache era un super domn, la fel. Atmosfera era de stimă şi de respect faţă de profesori, iar Catedra de Desen şi modelaj era boema facultăţii. Coeziunea era foarte mare între noi, prietenie care nu s-a stins niciodată, a rămas vie până astăzi. Pe vremea mea era o cinste să-mi ceară Bob Moraru, de exemplu, să-i bobocesc. Păi, studenţii aceia din anii mari, lăboşii Cristea și Leahu, te uitai la ei cu un respect fantastic. Când îţi cerea să-i boboceşti la un proiect erai onorat. Să iei bani? Nici nu concepeam. Am rămas trăsnit când am revenit în şcoală după puşcărie şi am văzut că se căutau studenţii cu arcanul pentru că nu-şi predau la timp proiectele sau le executau alții pe bani, era un comerţ întreg. De maniera asta puteai să faci orice dacă aveai bani, nu mai conta. Altă atmosferă, mitocănie, tineri care-şi suflau nasul pe jos în atelier. Nu se întâmplau lucrurile astea înainte. Totul era denaturant şi deturnat.

V.M-C.: Spuneţi-mi, vă rog, ce ştiaţi în timpul anilor de facultate despre detenţia politică?

E.M.: Ştiam de arestările care se făceau noaptea şi care înspăimântau. Spre exemplu, un văr de-al meu a fost arestat, fiind liberal, şi dus la Canal. Alţii au făcut închisoare mulți ani. Plus că se auzea, lumea vorbea. Pe Griviţa, în faţa unui magazin, a fost găsit un individ cu un glonț în ceafă, dar nu era un caz izolat, din când în când tot mai apăreau. Erau, chipurile, hoţi, dar, în fapt, oameni asasinaţi, se crea această poveste că sunt pungaşi, că au vrut să spargă magazinul. Erau lăsaţi acolo, pe trotuar, să-i vadă lumea, să înfricoșeze. Am trăit toată mizeria aceasta, lupta împotriva chiaburilor, lupta de clasă, era o nebunie generalizată. Ne îndoctrinau, se încerca îndoctrinarea noastră, am făcut marxism – Dumnezeule, ne-au chinuit cu marxismul şi cu limba rusă patru ani, la facultate. Atmosfera era ternă de nemernicie, teamă, suspiciune, să nu vorbeşti, să nu te toarne, eram în plină ofensivă împotriva „duşmanilor de clasă”, nu vă puteți da seama. Toate astea într-o lume care era atee – era o ofensivă fantastică şi împotriva credinţei – oamenii se temeau să mai ajungă şi la biserică!

V.M-C.: Aţi fost arestat în 1958. În ‘56 aţi aflat că în lumea universitară bucureşteană – şi nu numai – se petrece ceva?

E.M.: Bineînţeles. Chiar am vorbit de curând cu Alin Tătaru³, colegul meu de facultate care a fost arestat în ’56, şi i-am exprimat nelămuririle mele. Nu înţeleg de ce nu ne-au arestat şi pe noi atunci, de defilat am defilat mult mai mulţi. El consideră că Securitatea s-a concentrat atunci pe organizatori, iar el era printre aceştia. Au mai fost Dan Stoica⁴, care a făcut mai mulți ani de pușcărie, și Marius Lebădă, care a fost doar anchetat. Am văzut în faţa Facultăţii de Arhitectură camioane cu prelate şi înăuntru erau soldaţi cu puşti – stăteau pe bănci, pregătiţi. Am dat ocol pe la Universitate, prin piaţă, am văzut despre ce era vorba și mi-am dat seama că lucrurile au fost deconspirate. Ca părere personală, am impresia că au fost provocate de Securitate ca să îi aresteze, să sperie studenţimea, să stea cuminte.

V.M-C.: Când și pentru ce anume ați fost arestat?

Citiți mai departe interviul pe arhitectura1906.ro