Parfum de Crin. Antonescu faţă în faţă cu Istoria: „misiunea istorică” unui „liberal”

#Taranista #solidaritate cu #OanaStanciulescu

De ceva vreme încoace nu pot înţelege de ce Crin Antonescu se bucură (încă) de consideraţie şi de un respect necondiţionat din partea unor actori sau simpli spectatori ai vieţii politice româneşti.

Pe ce considerente se bucură acest politician (nu cred că poate fi denumit om politic) de simpatia unora sau a altora?

Am primit răspunsuri din cele mai diverse, predominante fiind „n-a minţit”, „n-a furat”. Eu cunosc o mulţime de persoane care n-au minţit, n-au furat, dar asta nu-i face nicidecum oameni politici şi cu atât mai puţin „vizionari”. Căci da, şi acest răspuns l-am primit la întrebarea mea de mai sus: Crin Antonescu are o viziune politică de excepţie, care îi va asigura locul în istorie ca „propăşitor” al interesului naţional.

Într-adevăr, deciziile şi acţiunile „vizionarului” Crin Antonescu îi vor asigura cu siguranţă un loc în istorie, dar mi-e teamă că nu acela pe care şi-l imaginează el şi susţinătorii lui, întrucât fostul preşedinte PNL este direct responsabil (a se citi „vinovat”) de câteva lucruri grave în istoria postdecembristă a României:

1. REVIGORAREA PSD şi întărirea tentaculelor fesenistoide care sufocă ţara.

 Nu ştiu ce l-a mânat pe Antonescu în luptă (în afară de speranţa de a ajunge preşedintele ţării, fapt pentru care s-a angajat cu patimă în bătălia antibăsistă), dar un om politic cu viziune (naţională şi liberală) s-ar fi ferit ca de o ciumă (roşie) de alianţa monstruoasă cu PSD. Prin bunăvoinţa lui Antonescu, pe fondul scăderii vertiginoase a popularităţii lui Băsescu, colosul USL a dat PSD-ului o nouă vigoare, o gură de aer proaspăt întru dominarea politicii româneşti încă multă vreme de acum înainte (nu vă faceţi iluzii, guvernul tehnocrat n-o să oprească treaba asta, frâiele puterii se găsesc în parlamentul dominat covârşitor de PSD).

În condiţiile premergătoare anului electoral 2012, în condiţiile divizării vieţii publice şi politice între „dreapta” băsistă şi „stânga” pesedistă, Partidul Naţional Liberal ar fi trebuit să se constituie în A Treia Cale, de centru-dreapta, alternativă la cele două rele ce dezbinau România, speranţă pentru cei care nu doreau să voteze nici cu unii, nici cu alţii.

Crin Antonescu se face vinovat de pierderea acestei ocazii unice, atât pentru partidul său, cât şi pentru Ţară.

2. DISOLUŢIA DEFINITIVĂ A PNL – partid cu tradiţie, cu rădăcini adânci în istoria Ţării.

 Lui Crin Antonescu nu i-a păsat de foştii deţinuţi politici din PNL, de liberalii fără afinităţi pesediste, nevoiţi – prin decizia preşedintelui partidului lor de a se alia cu PSD – să convieţuiască cu urmaşii direcţi ai persecutorilor lor.

Lui Crin Antonescu nu i-a păsat de membrii partidului său care nu aveau nici un fel de afinităţi pedeliste, nevoiţi – prin decizia preşedintelui partidului lor de a fuziona cu PDL – să convieţuiască cu aceia cu care se înfruntaseră virulent până atunci.

Lui Crin Antonescu nu i-a păsat nici de alegătorii români fideli PNL-ului, nevoiţi fie să opteze pentru una din cele două formaţiuni „liberale” (de fapt, neantizate identitar) – PNL sau ALDE – fie să se îndepărteze totalmente de viaţa politică, dezamăgiţi de prestaţia fostului preşedinte PNL.

Foarte interesant este faptul că, după ce şi-a desăvârşit „opera”, Crin Antonescu s-a retras total din viaţa politică activă; nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase.

Dar „parfumul” de Crin a rămas. Este un parfum putred, de decădere, de trădare şi de moarte. Decăderea liberalismului, trădarea electoratului, moartea unor idealuri, a unor valori; moartea bunului-simţ a cărui „revoluţie” o pornise cândva Antonescu.

„Vizionarul” preşedinte al PNL care n-a minţit, n-a furat pare că a fost (cu voie? fără voie?) instrumentul perfect de care sistemul s-a folosit pentru a da lovitura de graţie singurului partid istoric rămas activ pe scena politică românească, după disoluţia PNŢCD („lucrat” şi el cu măiestrie de tot soiul de diversionişti, oportunişti şi rău-voitori). Misiune îndeplinită, cum s-ar zice pe la servicii.

Se pare însă că „misiunea istorică” a „vizionarului” Crin Antonescu a fost mult mai amplă, nelimitându-se doar la propăşirea PSD şi anihilarea PNL. Fostul  preşedinte al liberalilor şi-a asumat şi „rolul istoric” de a iniţia o lege cvasi-fascistă:

3. LEGEA ANTILEGIONARĂ 

De ce este această lege cvasi-fascistă? Pentru că oficializează intoleranţa faţă de opiniile celuilalt, controlul discreţionar al statului asupra opiniei publice, suprimarea unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti constituţionale, teroarea instituită în rândul celor care gândesc şi vorbesc altfel decât le dă voie statul (pentru că nu vorbim aici de contravenţii sancţionabile cu o amendă, colo, ca în alte ţări, ci de infracţiuni de opinie pentru care pedeapsa este închisoarea între 3 luni şi 5 ani şi pierderea unor drepturi!). Am mai scris şi altă dată despre această lege, analizând-o în detaliu, aici: Legea Antilegionară. O analiză (o analiză în care am arătat cum această lege încalcă atât Constituţia, cât şi alte legi ale României)

Toate caracteristicile de mai sus sunt specifice însuşi regimului extremist totalitarist al cărui „cult” vrea să-l interzică această lege: fascismul (şi comunismul, dacă tot suntem la acest capitol, dar este deja cert de acum că nu se doreşte condamnarea reală a comunismului în România)

Este trist, este revoltător şi ruşinos că o astfel de lege a emanat din sânul PNL, din chiar rândurile liderilor săi.

Semnaţi Petiţia Online către Avocatul Poporului: Legea 217/2015 nu este constituţională!

Ironia sorţii face că acelaşi George Crin Laurenţiu Antonescu a propus în 2014 un proiect de lege privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, care ar urma să dubleze indemnizaţiile foştilor deţinuţi politici. Deţinuţi politici dintre care unii sunt încriminaţi de legea antilegionară propusă de acelaşi George Crin Laurenţiu Antonescu după un an, în 2015.

La urma urmei, poate că „vizionarul” n-o fi de condamnat. A vrut şi el să se afirme politic. Să demonstreze criticilor săi că nu doarme în parlament. O fi vrut omul să-i fie promulgată neapărat o lege pe care a propus-o şi, văzând că foştii săi aliaţi pesedişti n-au vrut s-o treacă pe prima, a elaborat repede o alta, mai pe placul lor…

Nu e nimic de mirare în spaţiul politic românesc, nici măcar ridicarea în slăvi a unui om care în cel mai bun caz n-a ştiut ce face sau nu şi-a dat seama că e folosit, în cel mai rău – a făcut totul cu bună-ştiinţă, cu intenţie, cu scopuri precise. Ei bine, în ambele cazuri „parfumul” de Crin pute. Atât.