Adio, „PNŢCD”!

Aşa cum deja mulţi dintre dumneavoastră ştiţi, cu ceva vreme în urmă mi-am luat adio de la entităţile ce se revendică de la moştenirea Maniu-Mihalache-Coposu, sub numele de „PNŢCD”, precum şi de la Rezistenţa PNŢCD, căreia de multă vreme nu-i mai văd rostul. Singurul motiv ce m-a ţinut îndelungată vreme în Grupul de Rezistenţă au fost persoanele alături de care am sperat şi am luptat şi de lângă care nu mă lăsa inima să plec. M-am gândit mult dacă să public sau nu aici scrisoarea mea de adio către „PNŢCD”. Am ajuns la concluzia că cititorii acestui blog au dreptul totuşi să aibă cunoştinţă de pasul pe care l-am făcut şi, cum cred că scrisoarea aceasta oglindeşte foarte bine motivaţiile mele, am considerat de cuviinţă să o public într-un final şi aici. O reproduc mai jos în întregime, omiţând doar formulele de introducere şi încheiere, special dedicate foştilor mei colegi.

De ani de zile, multe persoane afirmă că PNŢCD a murit. Că ar fi cazul să-l lăsăm să se odihnească în pace. Şi să-i onorăm memoria cum se cuvine. În nici un caz prin tribunale, prin aranjamente de culise şi compromisuri compromiţătoare, în speranţa – vană – că se va rezolva ceva, cumva, cândva şi că PNŢCD îşi va recâştiga electoratul şi, prin urmare, nişte locuri în parlament şi o poziţie importantă pe scena politică.

 

Însă metoda tribunale-aranjamente-compromisuri nu a făcut decât să dea apă la moară eternului deţinător de ştampilă, etern dispus la aplicarea acestei metode (la care, în paranteză fie spus, s-a dovedit mai bun).  Iar majoritatea ţărăniştilor – contaminaţi de toxicele practici politice româneşti – au considerat că această metodă este calea de urmat, că asta înseamnă „să nu lăsăm partidul să moară” şi că obiectivul nostru principal este ca, în final, într-o zi, PNŢCD să ajungă la putere, pentru că, nu-i aşa, numai din această poziţie poate face ceva pentru Ţară.

 

Puţini au fost aceia care şi-au adus aminte că PNŢ-ul lui Maniu şi Mihalache a făcut politică ani buni de zile din opoziţie, că nu s-a aflat la guvernare decât pentru foarte scurtă vreme – 4 ani însumaţi, în două guvernări. Puţini au fost aceia care şi-au amintit că PNŢ-ul lui Maniu şi Mihalache şi-a continuat activitatea ca partid politic după dizolvarea partidelor de către Carol, în 1938 (fapt pentru care fruntaşii lui au avut de suferit grele repercusiuni), ba chiar a continuat să existe, subversiv, şi în timpul comuniştilor. Pentru că PNŢ-ul lui Maniu şi Mihalache îşi asumase o misiune. Pentru Ţară. Nu pentru accederea în parlament în sine (şi pentru sine), ci pentru Ţară.

 

 Puţini au fost aceia care au considerat în ultimii 8 ani că miza PNŢCD nu este una electorală, ci, întâi de toate, una identitară, aşa cum am subliniat mereu şi mereu, pe toate căile şi ori de câte ori am avut ocazia.  Puţini au fost aceia care au înţeles că PNŢCD trebuie întâi să se redefinească identitar şi să-şi asume o misiune pentru Ţară, să facă o politică în sensul ei primordial: servirea Cetăţii – aşa cum au făcut înaintaşii noştri, de la care toată lumea se revendică, declamativ, dar al căror exemplu nu prea l-am văzut urmat de liderii ce s-au succedat de-a lungul ultimilor ani la conducerea partidului (şi nu, nu mă refer doar la preşedinţi, ci şi la mulţi membri din diversele organe de conducere a partidului).

 

În fine, puţini au fost aceia care au înţeles că pentru această redefinire, pentru asumarea unei misiuni pentru Ţară, trebuie pornit, practic, de la zero. Iar noua construcţie, ca să fie durabilă şi solidă, să nu se facă pe genunchi şi să nu urmărească cu necesitate accederea în Parlament. În urmă cu 3 ani, dl Alexandru Herlea lansa în spaţiul public un Apel către cei de bună-credinţă pentru o reală alternativă politică (îl găsiţi aici), din care citez (sublinierile îmi aparţin):

 

Nu trecerea la alte partide este comportamentul cel mai criticabil – el se poate justifica prin dorinţa de a acţiona dintr-o poziţie care să permită o implicare concretă şi imediată în viaţa publică. Este însă inadmisibilă utilizarea numelui de PNŢ sau PNŢCD pentru promovarea intereselor personale sau de grup. PNŢCD-ului, trecut dincolo de moartea clinică, hienele continuă să-i dea târcoale şi încearcă să-l murdărească şi după moarte.

De aceea trebuie, în primul rând, să se condamne fără rezerve toate tentativele de utilizare a numelui PNŢ sau PNŢCD. Nimeni nu mai are dreptul astăzi să pretindă că reprezintă sau că ar fi continuatorul PNŢ. Trebuie să existe un minim de decenţă şi un minim de respect pentru martiri. Denunţarea grupării cu ştampila (Pavelescu) este o prioritate, ca şi contestarea oricărei acţiuni de negociere în numele PNŢCD pe care ar putea-o revendica cineva.

În al doilea rând – să se explice clar ce este PNŢ şi care sunt principiile creştin-democraţiei. PNŢ nu a fost un partid de dreapta, ci un partid de centru ca şi succesorul sau PNŢCD devenit creştin-democrat (nu creştin şi democrat). Viziunea creştin-democrată este opusă atât socialismului, cât şi liberalismului. Accentuarea inegalităţilor sociale, triumful injustiţiei şi al corupţiei, prăpastia care separă economia reală de cea speculativă, concurenţa fără limite şi raportul inversat între dezvoltarea economică şi cea a fiinţei umane, criza datoriilor, dezastrele ecologice sunt câteva din aspectele cu care se confruntă societatea la nivel mondial şi care afectează în mod deosebit România. Ţara noastră traversează o criză profundă, în principal de ordin moral, care ameninţă identitatea însăşi a poporului român şi ataşamentul sau pentru valorile europene. Criza în întreaga lume are un caracter sistemic şi creştin-democraţia este o doctrină care poate contribui la găsirea unor soluţii.

În al treilea rând – să se constituie un grup, o structură care să promoveze valorile creştin-democrate şi principiile PNŢ. El trebuie să afirme fără echivoc că nu are ca scop să participe la competiţia electorală şi că nu va negocia sau colabora cu formaţii politice angajate electoral. Numai această detaşare, de orice interes practic imediat, poate să-i asigure credibilitatea şi independentă. Acest grup ar trebui să fie nucleul în jurul căruia să se coaguleze forţele care să permită naşterea unei reale alternative politice total diferită de tot ce există astăzi în Ţară. O nouă forţă politică care să servească România şi poporul român şi care să nu fie în slujba propriilor membri.

 

Nu e deloc un secret faptul că am o consideraţie deosebită pentru  domnul Herlea şi că, de cele mai multe ori, părerile mele au coincis întru totul cu ale domniei sale, adeseori în lipsa unei legături directe cu dumnealui; ne-a unit o comuniune de idei care, cred eu, se regăseşte cvasi-intrinsec în toţi aceia care cu adevărat sunt mânaţi de idealurile PNŢ.

Acum 2 ani, eu însămi am propus 10 paşi posibili pentru salvgardarea acestor idealuri, în spiritul apelului din care am citat mai sus. Pe scurt, întru demascarea imposturii şi împiedicarea folosirii numelui PNŢCD în interese de grup, primele 3 puncte propuse de mine priveau lupta juridică cu deţinătorul ştampilei, în care vrem-nu vrem ne-am angajat; punctele 4-7 se refereau la o mobilizare masivă de strângere de semnături şi de elaborare a unor comunicate şi adrese oficiale către instituţii naţionale şi internaţionale, semnate de toate personalităţile marcante ale partidului şi de asociaţiile în mod tradiţional apropiate acestuia. Apoi, punctele 8-9 se refereau la constituirea unui ONG care să promoveze valorile şi principiile PNŢ, fără a ţinti obiective electorale şi care urma să aducă în rândurile ei personalităţi şi profesionişti. Şi, în sfârşit, la punctul 10 preconizam constituirea unui partid, dacă şi numai dacă ONG-ul respectiv ar fi reuşit să se facă cunoscut în viaţa publică românească  în urma acţiunilor, proiectelor, activităţilor şi a eventualelor rezultate şi NU doar de dragul unor candidaturi şi al unor obiective electorale care să aibă în vizor doar propulsarea unor persoane în diverse posturi.

Pe de altă parte, de-a lungul timpului, am făcut din blogul Ţărănista nu doar o platformă de informare şi de comunicare pentru ţărănişti, dar şi un loc unde am adunat şi am promovat  materiale privind doctrina şi istoria partidului, dorindu-mi, evident, ca acestea să se constituie în modele pentru ţărănişti şi pentru liderii lor.

 

Sinceră să fiu, în virtutea contaminării ţărăniştilor cu toxicitatea politicii româneşti, de care am pomenit mai sus, nu mă aşteptam ca modelul propus de dl Herlea şi promovat de mine să aibă vreun mare şi puternic ecou. Pentru că acest model presupune o reconstrucţie de la zero, pe baze solide şi fără rezultate imediate, ci obţinute şi consolidate în timp, un timp ce depăşeşte ciclul electoral, un timp care are răbdare, întru pregătirea reintrării partidului în Istorie – nu în politichia mărginaşă în care se bălăcesc politicienii mărunţi ai timpurilor noastre – homunculi politici, cum i-am numit cândva.

Însă, pentru că speranţa moare ultima, m-am încăpăţânat să nu abandonez lupta, m-am străduit să păstrez viu focul Rezistenţei PNŢCD, alături de câţiva inimoşi ţărănişti, am luptat cu umilele mele mijloace pentru idealurile, principiile şi valorile PNŢ şi am ţinut aprinsă o lumină a speranţei din care s-au împărtăşit mulţi ţărănişti ce se simţeau abandonaţi de lideri şi dezamăgiţi de involuţia vertiginoasă şi ireversibilă a partidului. Împreună cu ei am cultivat speranţa, împreună cu ei am promovat, fiecare după puterile lui, principiile înaintaşilor noştri.

 

Şi totuşi, în cele din urmă şi speranţa moare. Mai ales speranţa care primeşte grele şi repetate lovituri, ani de-a rândul.

Întâi, am refuzat să cred că nu există soluţii, că nu există şanse de împăcare şi de reîntregire a partidului, sperând mereu într-o „trezire” a ţărăniştilor, fie aceştia membri de rând sau lideri. Am scris scrisori deschise, am adresat apeluri, am ţinut legătura cu membri de la toate nivelurile (şi da, din toate taberele) – la telefon, pe mail, pe blog, pe Facebook sau faţă în faţă – am reuşit să-mi apropii şi să-mi fac prieteni din persoane care odinioară mă înjurau, mă denigrau sau mă admonestau pe unde puteau; iar cu cei de care nu am reuşit această apropiere nu am perpetuat o relaţie de adversitate sau, mai rău, de duşmănie, păstrându-mă neutră sau chiar deschisă către o viitoare relaţie cordială.

Apoi, am refuzat să cred că partidul a intrat în comă, din cauza „bubelor” şi „căpuşelor” care îl mâncau de viu, sperând întruna că se va alege grâul de neghină şi vom putea merge mai departe. Am pus la cale şi am participat la proteste faţă de impostura care a acaparat PNŢCD oficial, am strâns semnături de delimitare faţă de preşedintele juridic şi pentru demiterea lui (pentru care au semnat inclusiv membri ai PNŢCD juridic), am răscolit legislaţia românească legată de patrimoniu pentru a găsi o „chichiţă” juridică în calea vânzării sediului din Clemenceau şi da, am reuşit şi să aduc laolaltă ţărănişti din ambele tabere, într-un comun protest împotriva impostorului, anul trecut.

În cele din urmă, am refuzat să cred că partidul a intrat în moarte clinică, din pricina lipsei de viziune – şi uneori de verticalitate – a liderilor lui: în PNŢCD Pavelescu se „coc” în permanenţă tot soiul de alianţe mai mult sau mai puţin dubioase, în orice caz de conjunctură (electorală), iar PNŢCD (Sârbu-Ciorbea-) Rizescu este sublim, dar, din păcate, lipseşte cu desăvârşire…

 

Astăzi vă mărturisesc deschis, dragi colegi: speranţa mea a murit, în cele din urmă. Agonia ei a început anul trecut, cu prilejul celor două congrese ale celor două PNŢCD-uri (un congres sub semnul lui Coposu, celălalt sub semnul lui Raţiu!), s-a acutizat în toamnă, când mulţi din tabăra lui Pavelescu i s-au ridicat acestuia împotrivă, pronunţându-se pentru demisia lui (şi tot nu s-a întâmplat nimic în acest sens) şi, în sfârşit, s-a încheiat odată cu ultimele alegeri, la care PNŢCD neoficial nu a fost în stare să susţină măcar un independent, iar cel oficial a reuşit un record negativ de 0,37% din voturile românilor. Iar acestea sunt doar ultimele lovituri – dintre cele prea multe –  abătute asupra speranţei mele şi ale altora ca mine.

Prin urmare, nu-mi mai fac iluzii: deşi eu şi alţii asemenea mie am încercat să păstrăm un suflu viu, întru resuscitarea partidului din comă, deşi eu şi alţii asemenea mie am întreţinut o flăcăruie de speranţă ce abia pâlpâia peste iminenta moarte a partidului, iată că aceasta s-a produs, totuşi.

N-aş putea să fixez exact în timp momentul decesului PNŢCD – ar fi şi greu, având în vedere îndelunga-i agonie. Însă ştiu sigur că PNŢCD nu mai este de mult o entitate palpabilă, o realitate juridică sau politică. Din punctul acesta de vedere e mort.  Numele său este doar un „brand” pe care Pavelescu îl agaţă la pieptul diverşilor săi colaboratori, fără nici o legătură cu esenţa PNŢ(CD), iar spiritul lui încă supravieţuieşte – dincolo de acte, ştampile, rocade de putere, procese şi congrese –  în fiecare ţărănist adevărat, în mod individual, indiferent că acesta face sau nu politică, indiferent că are sau nu înaintaşi ce au făcut cinste partidului, indiferent că aparţine sau nu PNŢCD-ului oficial, neoficial sau altui partid, indiferent unde îl poartă paşii, în sfârşit, indiferent de orice circumstanţe exterioare cu care viaţa îi apasă umerii.  

 

Şi mai ştiu sigur un lucru: cumva, în mod aproape magic, ţărăniştii sunt legaţi printr-un fir invizibil. Spun „ştiu sigur” pentru că am trăit în ultimii ani o serie de întâlniri – cu foşti membri sau cu simpatizanţi dintotdeauna ai PNŢCD – în cele mai diverse circumstanţe, în mediul virtual, în lumea scriitorilor, la protestele de stradă: ceva ne-a adunat laolaltă, ceva ne-a unit, ceva ne-a ţinut împreună, dinainte de a ne descoperi apartenenţa la sau simpatia pentru PNŢCD. Mi-e dificil să pun toate acestea pe seama purei coincidenţe. Şi nu, nu e vorba de vreo superstiţie, este vorba doar despre faptul că spiritele înrudite se strâng, cumva, într-un final, laolaltă. Nu am cuvinte să vă descriu regretul meu că nu am putut să-i aduc pe aceşti oameni într-un partid – fie el şi „neoficial” – care să-i reprezinte.

 

Aşa cum, desigur, v-aţi dat deja seama, azi declar încheiată lupta mea pentru PNŢCD. O fac cu inima frântă, după ce mai mult de jumătate din viaţă – peste 24 de ani –  am aparţinut acestuia, sub formă juridică, nejuridică sau sub forma unei rezistenţe căreia încep să nu-i mai văd rostul.

Îmi cer iertare tuturor celor alături de care am luptat, tuturor celor alături de care am sperat; îmi cer iertare că nu am putut face mai mult, că nu am putut schimba nimic, că timpul meu nu mai are răbdare, că nu mai pot aştepta, rezista, spera, lupta pentru o cauză pierdută de mult.

Voi rămâne ţărănistă toată viaţa, indiferent ce-mi rezervă căile Domnului. Voi duce cu mine spiritul naţional-ţărănesc, voi purta în inimă partidul meu de suflet, valorile lui, principiile lui, voi cinsti memoria martirilor lui. Voi încerca în continuare să schimb ceva în societatea asta, în ţara asta – după umilele mele puteri: voi ieşi în stradă, voi semna petiţii, voi promova cauze principiale, îmi voi ascuţi „pana” şi voi scrie în continuare pe teme arzătoare, aşa cum am făcut-o şi până acum. Rămân o luptătoare. Poate voi reuşi să schimb ceva, cât de mic, poate nu. Însă refuz să particip la (de)construcţia „politică” a entităţilor numite „PNŢCD” – juridic sau nejuridic: nu mă (mai) reprezintă şi consider, prin urmare, că pasul de retragere pe care îl fac azi este firesc şi corect.

 

Cristina Andrei – Țărănista